pinterest.com |
15 noiembrie, luni
Cred că nu este creștin care să nu se întrebe:
“Ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică?”
“Cum sa te cunosc pe tine, Doamne, încă din viața aceasta și să am garanția că voi merge în viața veșnică alături de Tine?”
Cei mai mulți dintre noi funcționăm după niște progrămele care rulează în mintea noastră după cum am fost crescuți. De la felul de a ne purta, de a ne îmbrăca, până la relația cu Dumnezeu.
Dacă, de exemplu, mama, bunica ne spuneau, atunci când, copii fiind făceam câte-o trăznaie: “Te vede Dumnezeu și se supără pe tine! sau, și mai rău: “…te pedepsește”, noi am
devenit niște adulți care trăim într-o relație de vinovăție cu Dumnezeu, bazată pe teama de pedeapsă.
Credeți că felul acesta de a ne raporta la El face posibilă cunoașterea, dobândirea vieții veșnice?
Cine credeți că va cunoaște mai degrabă Bucuria vieții veșnice: un om trist, care trăiește vinovat și care-și plânge existența și doar se vaită sau un altul, care vine la biserică, se spovedește, da’-i vesel și zglobiu ca un cintezoi pe cracă?
E o mare dilemă, pentru că nu știm exact care-i calea. În discuția din Evanghelia de ieri, pe care-o are cu învățătorul de lege, Mântuitorul nu spune nimic de posturi, de metanii, de privegheri de noapte, de înfometare, ci spune că cel care are milă dobândește viața cea veșnică.
Viața creștinească este paradoxală. Nu înfățișarea cuvioasă, afișată cu dorința de a impresiona oamenii, ne va mântui. Nu omul tras la față de rugăciune și de post are garanția că este pe Cale.
Spune Sfântul Vasile cel Mare că există chiar preoți și monahi care, din dorința de a câștiga adepți, ucenici, slăbesc, își lasă barba lungă și uneori chiar se ung cu șofran pe față ca să pară asceți.
Iar Evanghelia ne spune în multe locuri că vameșii, desfrânatele și păcătoșii stăteau nefățarnici lângă Domnul și primeau binecuvântarea Lui.
“Aveți grijă ca nu cumva aceștia s-o ia înaintea voastră.”, zice Domnul. El se uită la inima omului, nu la înfățișarea lui, nu la ceea ce vrea el să arate și care, de cele mai multe ori, este înșelător.
Am fost de curând în Muntele Athos și am constatat, din nou, că arată, din unele puncte de vedere, cum arată și lumea în care trăim noi.
O multitudine de oameni, cu feluri diferite de viețuire, care își doresc viata cea veșnică.
Când am fost data trecută, l-am cunoscut pe Părintele Nicolae. Un ascet convins. Mănâncă puțin, doarme pe o scândură, nu risipește timpul. M-a uimit și m-a impresionat asceza lui. Îl îndrăgesc tare mult, am văzut în el un om care se străduiește din toate puterile.
Anul acesta, am vizitat “chilia fraților gemeni”. Doi monahi, gemeni identici, care viețuiesc într-una din chiliile Schitului Lacul, unde-și lucrează mântuirea. Ei, aici, situația se schimbă: paturi cu saltele, bucurie și veselie cât cuprinde.
Eram obișnuit cu tipul monahului retras, cu capul plecat, cufundat în rugăciune, care scoate câteva cuvinte pe zi. M-au uimit acești doi frați, cum “zumzăiau” de fericire toată ziua, ca niște copii.
Lumea venea la chilia lor precum bondarii la stupul de albine, să mănânce miere. Mulți tineri, atrași de bucuria pe care o găsesc acolo. Slujbe, privegheri și agape pentru tot omul ce le trece pragul. Primii la pus masa, primii la strâns masa, primii la gătit, primii la spălat vasele. Tot timpul slujeau pe ceilalți. Simplitate și vioiciune sufletească nemăsurată.
Aud adesea: “Părinte, eu nu nădăjduiesc să mă sfințesc. Eu nu-s preot sau călugăr să fac sute de metanii, nu pot să mă rog mult, nu pot să țin toate posturile.”
Oameni dragi, în Muntele Athos, deși cu toții se unesc în credință, la Liturghie, călugării aceștia au fiecare un stil de viață aparte, care în sine este mântuitor.
Am plecat de acolo gândindu-mă: “De ce ne este atât de greu să punem un strop de bucurie în tristețea din jur? Ce ne împiedică să aducem bucurie în casă, când ne întoarcem seara de la serviciu? Să se bucure cei dragi că venim.
Ce ne împiedică să nu intrăm pe ușă întunecați, bosumflați și negri de tristețe, apăsați de griji lumești, mai mereu nemulțumiți, plini de frustrare și de furie?”
E atâta suferință și atâta durere în lumea aceasta, încât dacă tu însuți vei adăuga război și durere în ea, nu știu care mai e rostul existenței?
Cum putem dobândi viața cea veșnică? Nu știu ce vă imaginați, dar eu cred că e tare aproape și
pinterest.com |