Blog 365 #50 Iubirea de sine

 Imi plac foarte mult cartile lui Jean Claude Larchet, sunt o comoara de bogtie spirituala si de echilibru crestin.Sper ca se afla in lista de lecturi obligatorii a fiecarui seminarist, fiindca pot fi baza unor predici bune 😁.Cu tristete zic ca e greu sa asculti tot felul de aberatii predicate cu mare sigurata de la amvon.E bine sa cerem luminare si discernamant de la Dumnezeu, si sa mai punem si noi mana pe carte, ca asta n-a omorat pe nimeni :)).

Azi un fragment despre iubirea de sine si despre injosirea bolnavicioasa de sine.Probabil multe din starile depresive ale crestinilor au legatura cu aceasta smerenie falsa si bolnavicioasa pe care am vazut-o promovata /practicata destul de  frecvent .

Fragmentul e din cartea ,,Inconstientul spiritual", cred ca am mai recomandat-o pe blog.

,,Injosirea de sine se intalneste in multe boli psihice, mai ales in depresii si in melancolie. Multe dintre dificultarile relationale prezente in majoritatea nevrozelor sunt legate de ea.

Multi Parinti spun ca, paradoxal, injosirea de sine izvoraste din iubirea de sine patimasa si rea. Pentru ca omul nu fiinteaza cu adevarat decat in Dumnezeu – ca unul care este dupa chipul Lui si menit prin fire sa urce la asemanarea cu El -, de se iubeste pe sine fara de Dumnezeu, prin iubire patimasa de sine, nu se va iubi cu adevarat pe sine, pentru ca de fapt iubeste in el pe un altul, care nu-i el cel adevarat, si asa uraste ceea ce este dupa adevar.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca iubirea patimasa de sine vine din necunoasterea lui Dumnezeu si de sine. Omul se iubeste rau pe sine pentru ca se vede in chip stramb, fantomatic, amagitor. Si cel mai adesea de aceea se simte om de nimic si lipsit de orice valoare, pentru ca se raporteaza la o amagitoare inchipuire de sine.

Cuvenita pretuire de sine o afla omul recastigandu-si adevarata cunoastere de sine, intelegand legatura profunda si intima a fiintei sale cu Dumnezeu, potrivit obarsiei si telului ei, legatura care exista in insasi firea sa de om, dar care-i ramane la inceput nestiuta.

Dar numai a se cunoaste cum este nu-i de ajuns. Numai prin schimbarea iubirii patimase in iubire sfanta se intoarce omul la adevarata iubire de sine, careia injosi­rea de sine ii e meteahna si lipsa.

Iubirea virtuoasa de sine, pe care Sfantul Maxim Marturisitorul o numeste „buna iubire de sine”, e unul dintre chipurile iubirii. Caci iubirea e mai intai iubire de Dumnezeu si apoi iubire de aproapele, pe care omul trebuie sa-l iubeasca ca pe sine insusi, dupa cum porunceste Domnul: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti! (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Si asa, in iu­birea celuilalt e cuprinsa si iubirea de sine potrivit virtutii, de care adesea chiar crestinii uita sau o leapada ca pe ceva rau, de teama sa nu fie luata drept iubire egoista de sine. Dar iubirea virtuoasa de sine n-are nimic de-a face cu iubirea patimasa de sine, care e maica tuturor patimilor, ci chiar i se impotriveste. Pentru ca in vreme ce iubi­rea de sine ca patima inseamna iubire de sine dupa trup, de dragul propriei persoane, fara de Dumnezeu, iubirea de sine cea duhovniceasca e iubire de sine in Dumne­zeu si de dragul lui Dumnezeu, drept ceea ce suntem cu adevarat in chip actual, adica persoana creata dupa chi­pul lui Dumnezeu, si drept ceea ce suntem chemati sa fim: persoana asemenea lui Dumnezeu, fii prin infiere si dumnezei prin har. Inseamna asadar a te iubi pe tine insuti din pricina desavarsitei si neasemanatei iubiri pe care Dumnezeu o are pentru persoana noastra, unica, irepetabila, de neinlocuit, cu o valoare absoluta, inalienabila si vesnica in ochii lui Dumnezeu.

Iubirea duhovniceasca de sine sau filautia virtuoasa se arata aici urmatoare poruncii celei dintai, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu, pentru ca a te iubi pe tine in chip duhovnicesc inseamna a te iubi in Dumnezeu si pentru Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu si iubirea virtuoasa de sine nici nu pot fi despartite; pentru ca, de se iubeste omul pe si­ne ca pe cel este dupa chipul lui Dumnezeu si iubit de El, fireste ca-L va iubi pe Dumnezeu. Si invers, dupa cum spune Sfantul Antonie cel Mare, „cel care-L iubes­te pe Dumnezeu se iubeste pe sine”13.

In vreme ce iubirea patimasa de sine e alipire a omului de propria-i persoana, de eul ferecat in sine, nestraveziu si intors de la Dumnezeu, lipsit in felul acesta de tot ce este cu adevarat si viata adevarata, iubirea de si­ne, potrivit virtutii, e dimpotriva deschidere deplina catre Dumnezeu, deplina transparenta la harurile Sale. Si in vreme ce iubirea rea de sine il face pe om, dupa cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul, „iubitor de si­ne in chip vrajmas”, iubirea virtuoasa de sine il face sa se iubeasca cu adevarat, pentru ceea ce este cu adevarat in adancul fiintei sale, care-si are in Dumnezeu temeiul, obarsia si sfarsitul. In vreme ce patima filautiei il instraineaza pe om de sine insusi, filautia cea dupa virtute il face sa se regaseasca pe sine, in Dumnezeu, drept ceea ce este cu adevarat.

Si tot asa, in vreme ce iubirea patimasa de sine strica relatiile cu semenii, prin felul rau de a fi si a se purta cu ei, ducind pana la ura, iubirea virtuoasa de sine deschide poarta iubirii de aproapele, iubit de-acum asa cum se cuvine. Pentru ca acela care se iubeste cu adeva­rat pe sine, dupa adevarul fiintei sale, in Dumnezeu si pentru Dumnezeu, poate cu adevarat sa-l iubeasca in chip duhovnicesc pe fratele sau, fara nici un cuget patimas ori trupesc, ca persoana creata ca si el dupa chipul lui Dumnezeu si chemata, ca si el, la asemanarea cu El; iubindu-l, asadar, ca pe unul de o fire cu el, fiu, prin infiere, al Aceluiasi Tata si frate al sau in Hristos. Dupa cum iarasi spune Sfantul Antonie cel Mare: „Cine stie sa se iubeasca pe sine iubeste si pe ceilalti.”14 Si, invers, iubirea duhovniceasca de sine presupune iubirea aproapelui; ca, pentru a te iubi in chip sfant pe tine, trebuie sa-l iubesti pe fratele tau, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur.15

 

Mi s-a parut potrivit acest fragment pentru Duminica Infricosatoarei Judecati, fiindca ni se spune ca la Judecata de Apoi vom fi intrebati cum ne-am manifestat iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Cum vom reusi sa ajungem la acestea fara a ne iubi si pe noi, in mod sanatos si virtuos?

Va doresc o duminica placuta! 

Crestinismul si stima de sine sunt incompatibile?

Ecaterina de la Marea Vietii mi-a dat o tema de gandire cu aceasta postare  si mi-am pus intrebarea : sunt crestinismul si stima de sine incompatibile?
Ea spune in felul urmator :

,,in crestinism ...am auzit de lepadare de sine, de golire de sine, de "cel dintai dintre pacatosi sunt eu", de "eu sunt vierme si nu om", de "nevrednic cerului si pamantului si acestei vieti trecatoare" sau cel mult de "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" sau "toate le pot intru Hristos cel care ma intareste", dar de conceptul de stima de sine nu.,,

Acum ceva vreme am recomandat o carte aparuta la ed. Sophia 

,,Cum sa te pretuiesti pe tine insuti si cum sa iti pretuiesti aproapele,, de David L. Fontes

care trateaza exact acest subiect, al stimei de sine in ortodoxie,Va sugerez sa o cititi, daca aveti probleme in a impaca conceptul de stima de sine cu credinta.

La noi conceptul de ,,stima de sine,, este foarte prost inteles. Eu cred ca aceasta problema vine si din pacatele neamului - foarte multi alcoolici in Romania, ceea ce duce la probleme de codependenta si lipsa respectului de sine la urmasii acestora.

Conceptul de ,, stima de sine,, a devenit popular odata cu psihologia anilor 60 si, conform Dictionarului de Psihologie, reprezinta ,,o trasatura de personalitate in raport cu valoarea pe care un individ o atribuie persoanei sale,,.Dupa Branden (1996) stima de sine reprezinta increderea  in capacitatea noastra de a gandi si de a face fata provocarilor de baza ale vietii,,.

Stima de sine face parte din nevoile fundamentale ale omului, descrise de Maslow prin celebra sa 

piramida.

.

Orice dezechilibru intre aceste nevoi fundamentale care regleaza comportamentul poate sa duca la patologii mintale mai mult sau mai putin grave.

Pe scurt, stima de sine are de-a face cu modul in care gandim despre noi si cu cat de mult ne pretuim. Cineva cu o stima de sine scazuta va considera ca este un incapabil, ,,bun de nimic,, pe cand cineva cu stima de sine ridicata va considera ca este foarte important si valoros.

In general stima de sine a oamenilor deriva din categorii cum ar fi sanatatea, bunastarea, succesul, popularitatea, relatiile, posesiunile materiale.

Ce spune Sf. Scriptura despre stima de sine?e un pacat sa ai stima/respect de sine?

Notiunile de stima de sine/ valoare de sine nu apar in Sfanta Scriptura, dar se subinteleg, ca sa zic asa. Cand aud ,,stima de sine,, multi crestini inteleg prin asta egoism , centrare exagerata pe sine sau mandrie. Desigur, cele de mai sus pot fi echivalate cu o stima de sine nesanatoasa, dar exista o stima de sine sanatoasa, pe care orice crestin/om ar trebui sa o aiba si care provine din intelegerea a ceea ce suntem  in relatie cu Dumnezeu.

Din Psalmul 138 intelegem, fara nici un dubiu, ca suntem creatia minunata a lui Dumnezeu, care a gandit cu atentie toate detaliile fiintei noastre.Atat de pretiosi suntem fiecare dintre noi pentru El, incat fiecare fir de par din capul nostru este numarat (Luca 12:7). Dumnezeu ne iubeste atat de mult, incat vrea sa fie in comuniune cu noi (Ioan 17:24). Trupul nostru nu este pentru distrugere, pentru batjocura, ci este scump, pretios- un templu al Duhului Sfant ( 1 Corinteni 3:16, 17 ).

Adeseori crestinii au impresia ca iubirea si pretuirea de sine sunt ceva gresit si de aceea sunt cu totul lipsiti de granite personale si ingaduie tuturor sa profite de ei.Multi considera, in mod fals,   ca smerenia e o gandire cat mai negativa si denigratoare despre sine. Aceasta e de fapt falsa smerenie - ne ,,denigram,, cu buzele, dar in sinea noastra consideram ca suntem ceva prin virtutile si puterile noastre. 

O imagine sanatoasa si echilibrata despre sine inseamna sa intelegem cu adevarat ca suntem fiinte cazute, dar ca Dumnezeu a venit cu un plan de salvare pentru noi, prin Iisus Hristos. Noi trebuie sa ne intelegem in mod real atat slabiciunile, cat si calitatile. Trebuie sa ne cautam identitatea si valoarea in Dumnezeu si in ceea ce face El prin noi si pentru noi, si nu sa ne definim prin comparatie cu altii sau pe baza bunurilor trecatoare ale acestei lumi.

Eu as completa astfel ceea ce a spus Ecaterina :

- ma lepad de sine....deci caut voia lui Dumnezeu, caut sa implinesc poruncile Lui in viata mea, nu sa actionez dupa impulsurile mele (exemplu - sunt intr-o situatie dificila, din care as iesi usor mintind si imi doresc sa mint, ca sa scap- in loc de asta, ma lepad de sine si aleg sa fac voia lui Dumnezeu - adica spun adevarul, chiar daca o sa am de suferit din cauza asta)

- golire de sine - acelasi lucru, nu fac ce ar fi convenabil pentru mine, daca acest lucru contravine poruncii lui Dumnezeu

- cel dintai pacatos sunt eu ....daaar ,,Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei:11)...adica o fi eu om pacatos, dar nu ma intepenesc in ideea asta si ma miorlai toata ziua ca nu sunt in stare de nimic , fiindca vaai, sunt un pacatos, ci am constiinta ca de la Dumnezeu pot sa iau har si putere DACA VREAU - TINE DOAR DE MINE ca sa depasesc conditia pacatului. Prea adesea folosim ca o scuza ideea ca ,,suntem pacatosi,, pentru a ramane in continuare la fel de rai ca inainte

-sunt vierme si nu om - e un gand din Ps. 21, versetul 6 , care exprima emotiile celui care se simte parasit de Dumnezeu , dar totusi stie ca nu este parasit cu adevarat si ca Dumnezeu il va ajuta.Deci, indiferent de cum ne simtim noi - slabi, inadecvati, lipsiti de valoare in comparartie cu ceilalti, adevarul e ca Dumnezeu ne iubeste, ne considera valorosi, importanti si poate sa ne ajute sa depasim toate greutatile din viata noastra. Noi trebuie sa ne insusim gandirea lui Dumnezeu despre noi, felul in care putem fi prin harul Lui si nu sa gandim din perspectiva caderii.

- nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine - adica voia Ta este predata cu totul voii lui Dumnezeu, faci doar ce iti cere El - masura sfintilor. Asta nu inseamna ca incetam sa existam ca oameni, si ca personalitate ci , din contra, ajungem la deplinatatea a ceea ce putem fi cu adevarat

- toate le pot intru Hristos cel care ma intareste - adica nu ma las intimidat de greutatile vietii sau de pacatele mele, ci imi pun nadejdea in Dumnezeu si trec la treaba

Din punctul meu de vedere toate cele de mai sus nu exclud ideea de stima de sine ci, din contra, arata cum este stima de sine sanatoasa. Un crestin cu stima de sine sanatoasa nu e o leguma in fata vietii si a celorlalti, un infricosat , un incapabil sa gandeasca cu mintea proprie, un inadecvat care se scurge pe langa ziduri fara sa te poata privi in ochi sau sa te stranga ferm de mana, o momaie plangacioasa. Nu, crestinul adevarat e un om echilibrat, puternic, care isi cunoaste valoarea si stie pe Cine are in spate atunci cand duce bataliile vietii. El nu se teme sa aiba valori, convingeri si pareri pe care si le exprima ferm, cu iubire si bun simt. El nu simte nevoia sa se compare cu altii, nu are nevoie sa ii judece pe altii, fiindca e preocupat de propriile nedesavarsiri si de modul cum le poate depasi.Un crestin cu stima de sine sanatoasa stie exact cine este el, dar stie exact si cine e Dumnezeul lui.

Irina