Credinta, intre declaratie si traire

Mi-a placut foarte mult acest articol din ziarul "Apostolat in tara Fagarasului", fiindca indeamna la reflectie si shimbarea vietii, asa ca il postez aici spre lectura, cu ingaduinta autorului:






"Observăm de cele mai multe ori în vieţile creştinilor noştri că nu există o acoperire practică a credinţei. Adică, deşi se numesc creştini, în comportamentul, viaţa, atitudinea şi modul lor de gândire există o ruptură faţă de modul în care ar trebui să se comporte, să trăiască, să gândească un adevărat creştin. De ce? Uneori lipseşte informaţia, alteori nu este interesat pur şi simplu din varii motive…


„Tradiţiile“ – credinţa noastră


A fi creştin nu înseamnă numai a face act de prezenţă la slujbele care se ţin la biserică (care de cele mai multe ori sunt neînţelese, tot din cauza dezinteresului), ci înseamnă ca TOATĂ viaţa noastră „lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, cum mărturisim la Sfânta Liturghie.


S-ar putea întreba cineva: cum adică nu trăiesc cu adevărat creştineşte? Uite, eu merg la biserică, mă rog cât de cât… Ce-mi lipseşte? Am să iau cu un exemplu: la o înmormântare, după ce s-a ieşit afară pentru a continua slujba, una dintre femei, (pe care o ştiam că merge la biserică), a fugit repede şi a luat o cană spărgând-o în cameră după ce a fost scos afară mortul iar oamenii au ieşit în curte. Am întrebat-o de ce a făcut gestul acesta, pentru a vedea ce explicaţie dă. Răspunsul a fost acesta: „Aşa-i tradiţia.“


Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud acest răspuns în multe alte contexte, indiciu al faptului că mulţi dintre ai noştri creştini fac ceea ce fac nu fac conştient şi convinşi de ceea ce fac, ci multe lucruri le împlinesc în virtutea unei aşa zise „tradiţii”. Mai cunoaştem şi alte multe „tradiţii“: spoveditul la repezeală în ultima săptamână înainte de Paşti, parastasele „udate” din belşug cu băutură, pe la sate intratul la crâşmă „la una mică” după slujbă, bârfele şi uitatul prin biserica pentru a vedea cine cu ce e îmbrăcat şi multe altele..., care în nici un caz nu aparţin unei vieţi creştine.


Faptul că există un număr statistic majoritar de creştini ortodocşi (90%) nu înseamnă că toţi aceştia sunt şi creştini în adevăratul sens al cuvântului. Ba chiar mulţi nici nu au habar ce înseamnă creştinism. Şi aceasta reprezintă un semnal de alarmă, pentru că atâta timp cât nu este înţeles creştinismul în profunzime şi corect, atât timp cât nu este aplicat în viaţa de zi cu zi, nu putem spune că avem o relaţie autentică cu Dumnezeu şi, deci, că suntem creştini. Toate aceste „tradiţii“, superstiţii şi erori de înţelegere trebuie înlăturate şi corectate, deoarece prin ele nu numai că nu ne trăim credinţa, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să o trăiască. Cum se întâmplă asta? Pentru că cei care ar vrea să se apropie de Biserică şi dau de tot felul de oameni care sunt preocupaţi mai degrabă cu respectarea a tot felul de „tradiţii“, care nu au nimic de a face cu o credinţă sinceră, dau bir cu fugiţii.


Cum aflăm voia lui Dumnezeu?


Ce este însă de făcut? Primul lucru care trebuie înţeles fundamental de către credincioşi este că Biserica lui Hristos o formăm cu toţii, laici şi clerici. Numai împreună putem vorbi despre o adevărată Biserică a lui Hristos, iar despre noi ca despre nişte mădulare active, nu moarte, ale acestui corp al Bisericii. Pentru că fiind fiecare mădular al Bisericii lui Hristos, fiecare avem funcţia noastră REALĂ, nu închipuită, nu înţeleasă metaforic, ci pur şi simplu noi suntem o particică activă a trupului lui Hristos, adică al Bisericii, şi fiecare avem un loc şi un plan binecunoscut lui Dumnezeu. Cum îl putem cunoaşte şi noi ? Cu ajutorul DUHOVNICULUI. Este primul lucru din abecedarul credinţei pe care trebuie să-l înţelegem şi de fapt cel mai important. Cu aceasta ar trebuie nepărat să începem.


Dar iată că noi astăzi nu mai prea vorbim de duhovnic, ci vorbim impersonal de preotul cutare la care m-am spovedit. Şi dacă nu era el, e bun şi altul. Apoi, în Postul Paştilor, buluc la biserică în mod deosebit în ultima săptămână, şi... pe unde om nimeri.


Dragii mei, vă întreb aşa, după mintea şi sufletul dumneavoastră, credeţi ca asta se numeşte duhovnic? Că aşa superficial putem noi cunoaşte voia lui Dumnezeu cu noi? Că aşteptăm miracole de la o spovedanie care durează uneori la fel de scurt ca şi un blitz al aparatului de fotografiat? Această noţiune - DUHOVNIC - creştinii zilelor noastre trebuie să o înţeleagă şi să o asume. Duhovnicul este tatăl nostru duhovnicesc, el este unul singur şi pe acela trebuie să-l păstrăm necontenit. Este cel prin care Dumnezeu călăuzeşte paşii omului. Fără acesta, omul este realmente în derivă. Spovedania adevărată se face cu răgaz, la un duhovnic care te cunoaşte, îţi cunoaşte viaţa şi durerile, se roagă pentru tine, iar în timpul spovedaniei are şi vremea de a cere lui Dumnezeu să îi dea cuvântul de folos pentru tine.


Preţuiţi-vă sufletul!


Apoi mai este o problemă gravă. De duhovnic se leagă automat o altă stare pe care creştinul ar trebui obligatoriu să o deţină: ascultarea. Adică să asculţi de ceea ce spune părintele duhovnicesc, duhovnicul. Aici însă e o altă problemă majoră: „Cum, zice creştinul nostru, să ascult eu de popa? Păi el îmi zice să postesc, să mă înfrânez, să nu mai înjur etc. Fugi, dom’le de aici...“


Da, dragul meu creştin, să asculţi de el, de duhovnic, pentru că degeaba ai duhovnic dacă nu-l asculţi. Şi preţuiţi-vă sufletele, dragii mei, căutaţi duhovnici care să vă crească sufleteşte, să simţiţi că prin ei grăieşte Dumnezeu. Aşa cum atunci când sunteţi bolnavi căutaţi să mergeţi la un doctor bun şi nu vă lăsaţi pe mâna oricui, acordaţi cel puţin aceeaşi atenţie şi sufletului.


Iată două realităţi fundamentale, la care trebuie să luăm aminte. Duhovnicul şi ascultarea de duhovnic. Cu aceasta facem primii paşi adevăraţi în viaţa duhovnicească, primii paşi cu Dumnezeu. Ascultându-l putem apoi împlini şi celelalte lipsuri ale noastre, iar diferenţele dintre ceea ce declarăm că ne este credinţa şi ceea ce facem în realitate se vor diminua simţitor."

Pr. Marius Corlean