Din ,,Cuviosul Nikon Vorobiov- scrisori despre viata duhovniceasca" :
,,Marisa s-a suparat ca nu-i dau indicatii ce sa faca si ce sa citeasca , dar ea nici cinci minute nu implineste.Iata, Marisa, fa ce am zis acum, numai fa cum trebuie: atunci n-o sa trebuiasca sa mai citesti nimic si o sa primesti cu mult mai mult decat daca ai citi de dimineata pana seara.
Toata problema noastra e ca citim si stim ce trebuie facut, dar de facut nu facem. Asteptam sa vina cineva si sa faca in locul nostru. Or, asa se poate ajunge la soarta smochinului neroditor Blestemat oricine face lucrul Domnului cu nebagare de seama!Iar noi cum facem lucrarea mantuirii noastre?Cum ne rugam, cum implinim poruncile, cum ne pocaim,etc., etc.? Securea este la radacina pomului..."
Cam asa ma simt si eu cateodata- citesc multe, dar cand vine vorba de practica...slabut....
Dumnezeu sa te intareasca!
RăspundețiȘtergereSi eu la fel! Zilele astea la acest lucru am cugetat si la aceeasi concluzie am ajuns. Mi-am propus sa ma opresc din cumparat carti, macar un timp.
RăspundețiȘtergereda, si eu am rezistat eroic la o oferta de carti cu care mi-as fi completat colectia vietilor staretilor de la Optina :).
Ștergereeu am ajuns sa citesc mai putin. Imi pare rau uneori, incerc sa imi tin de rutina, si sa imi adaug cate ceva in plus in rutina, din cand in cand.
RăspundețiȘtergereGreu ma schimb...dar perseverez :)
eu citesc putin, fata de alta data
ȘtergereTot cam asa si eu. Iar asta imi creaza un sentiment de vinovatie cu care trebuie sa ma lupt des.
RăspundețiȘtergereapropo de vinovatie, mi-ai adus aminte de un cuvant al m. Siluana
Ștergere,,Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăție. Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu! Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui. Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva. Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.
Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului.
Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea."
Asta cam asa-i!
RăspundețiȘtergereTeoria ca teoria, dar practica ne omoroara :)
RăspundețiȘtergereLa fel si la mne ... din pacate, dar am inceput sa iau masuri in acest sens :)
da, important e sa ne ridicam
ȘtergereEheii, citind blogul tău mi-am adus aminte de copilărie, în sensul că ne cam codeam uneori de la treabă. Bunăoară aveam două vaci cu lapte, iar asta necesita muncă, iar pe timpul verii, când era de mers la fotbal ori la gârlă, era cumplit să punem în practică ceea ce ştiam în teorie. Mai pe scurt era o discuţie ce cred de fapt că este o chestie universală.
RăspundețiȘtergere"-Victore, îţi place laptele?"
"Cum nu", răspundeam eu.
-"Dar brânza-ţi place?"
-"Mai întrebi", răspundeam eu, retoric, dar nevinovat.
"Dar cu vaca te duci"?
Şi la fel de candind răspundeam: "păi tot eu"? :))
Aşa-i şi-n lucru duhovnicesc, ne place, dar greu e de înfăptuit.
Seară binecuvântată să fie la voi, Irina!
cu alte cuvinte,toata lumea vrea sa ajunga-n rai, dar nimeni nu vrea sa moara :))
RăspundețiȘtergereImportant e să punem început bun mereu...apoi Dumnezeu lucreaza in noi....aşa îmi spune părintele duhovnic...însă şi mie mi-e greu să mă tot duc la el şi mereu, mereu acelaşi lucru să-i zic. Dar Dumnezeu cu noi...va fi ştiind El mai bine ce e în sufletul nostru.
RăspundețiȘtergere