Gânduri din toamna vieții și început de Post

 

Deși mi-am propus și mi-am dorit să scriu zilnic pe blog, viața și starea mea interioară au avut alte planuri pentru mine. Îmi dau seama că este nerealist să mă aștept să pot face tot ce vreau să fac, fiindcă ziua mea are, ca a tuturor, doar 24 de ore. Iar pe măsură ce trec anii, înțeleg tot mai mult că nu trebuie să le umplu pe toate cu,, a face,, , ci mai degraba cu ,,a fi,, .

Nu mai vreau să fac atât de multe ca altădată — și, sincer, nici nu mai e nevoie. Copiii au crescut, se descurcă în multe lucruri fără mine, iar eu am rămas pentru prima dată după mulți ani cu spațiu: spațiu în program, spațiu în gânduri. E un spațiu bun, dar uneori plin de emoții pe care nu le recunoșteam înainte.Mă schimb, oarecum, și asta e în regulă.

Corpul meu intră în altă etapă a vieții, și eu odată cu el. Trec prin perioade de oboseală care apare din senin, de tristețe sau anxietate pe care le depășesc mult mai greu decât o făceam când eram mai tânără. Nu mă mai pot forța, nu mai pot trage de  mine,și nu mai vreau să trăiesc alergând.Învăț să spun NU, dar nu doar altora, ci și mie.

Am mai mult timp să mă gândesc la trecut și simt nevoia să prelucrez, să vindec și să integrez anumite experiențe.

Pe scurt, am intrat în toamna vieții.
Și  vreau să o primesc ca pe o binecuvântare: cu lumina ei blândă, cu maturitatea ei, cu liniștea și adevărul ei. Simt nevoia să mă împac cu trecutul acolo unde e cazul, să îl las în urmă unde îi este locul, și să trăiesc cu bucurie clipa de față — și nu prin forță, ci printr-o acceptare liniștită.

Pentru că suntem deja în Postul Crăciunului,vreau să transform perioada aceasta într-un timp de așezare. Nu alergătură, nu stres, nu presiune. Ci mai degrabă:

🌿 încetinire,
🌿 recunoștință,
🌿 rugăciune tăcută,
🌿 journaling ,
🌿 ritualuri simple care aduc pace în casă și în suflet.

Îmi doresc ca acest post să fie pentru mine un fel de mic pelerinaj interior: nu unul spectaculos, ci unul în care în fiecare zi fac câte puțin loc pentru lumină.

Vreau să mă desprind de așteptări imposibile, de perfecționism, de sentimentul că trebuie să fac totul. Vreau să mă întorc la lucrurile esențiale: rugăciune, prezență, grijă de sine, iubire pentru cei apropiați, și un ritm mai lent, mai uman.

Nu știu cât voi putea ține postul alimentar , dar  voi încerca , după puteri și împrejurări.

Dacă treci și tu prin schimbări, prin oboseală, prin ajustări interioare sau doar printr-o nevoie de liniște… sper ca rândurile acestea să îți aducă puțină pace și să simți că nu ești singură.

Să avem un post luminos.
Blând.
Așezat.
Și cu multă, multă speranță. 🌟

 

Cu drag,