 |
| © Dulce Casa |
Cautand ceva pe blogul meu am inceput sa-l rasfoiesc, citind postarile de-a lungul anilor (sapte ani...nu sunt chiar putini)...Si am simtit ca din ele razbate multa bucurie si multumire pentru viata mea ....si intr-adevar, pentru tot ce sunt si pentru tot ce am ii sunt recunoscatoare Domnului. Desi in toti acesti ani n-am trecut doar prin bucurii, ci si prin dureri, suferinte si dezamagiri, am ales ca pe acestea din urma sa nu prea le pomenesc aici...de ce?nu fiindca as vrea sa uit sau sa ignor aceste momente, ci pentru ca nu mi-a placut niciodata sa staruiesc asupra lor. Toti trecem prin suferinte, nu sunt eu mai cu motz, sa scap :)). Iar necazurile mele n-au fost cele mai grele din lume, comparativ cu ce au altii de tras (si multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat o cruce mititica, dupa slabele mele puteri)...dar au fost ale mele, si m-au durut, si a trebuit sa gasesc o cale sa trec prin ele...cu cat folos numai Dumnezeu stie.
Am incercat mereu sa nu deznadajduiesc (nu intotdeauna mi-a si reusit) si am cautat sprinjin si ajutor la Hristos. In noaptea cea mai neagra a sufletului spovedania, impartasania, rugaciunea si slujbele Bisericii, cuvintele sfintilor si ale crestinilor imbunatatiti au adus intotdeauna o luminita.
Un cuvant de folos si mangaietor e cel al parintelui Simeon Kraiopoulos- am simtit ca rezonez foarte mult cu el:
,,Iubiţii mei, aşa cum am spus şi la început, într-un chip sau altul, toţi suferim. Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am putea spune că nu există clipă în viaţa omului în care acesta să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuşi, sau venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalţi oameni. Apoi, atunci când aflăm în fiecare zi despre răul care se întâmplă într-un loc sau altul de pe glob, când aflăm că în Africa copiii sunt înfometaţi şi mor de foame sau altele asemenea, un suflet creştinesc nu poate să nu simtă durere pentru toate câte se întâmplă. Prin urmare, fiecare clipă este plină de pătimire şi, voim sau nu voim, vom suferi. Toţi vom împlini acest canon.
Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă. Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinţei va fi în zadar dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm. Şi valorificăm suferinţa, o exploatăm pozitiv, când cugetăm aşa cum am spus mai sus şi avem o atitudine pozitivă.
Întâi de toate, să nu ne împotrivim deloc şi să nu ne văităm. Chiar dacă-ţi face rău toată lumea, să nu zici: ”Acesta mi-a făcut rău…!”. Nu ţi-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit Dumnezeu. Iar El a lăsat aşa lucrurile pentru că aveai nevoie de suferinţă. Nu înseamnă că cel care a făcut răul a săvârşit un lucru bun.
Dumnezeu îngăduie unui om să-ţi facă rău şi să suferi. Lasă-l pe acela, ia seama la suferinţa ta şi să-L ai înaintea ochilor pe Dumnezeu. Aşadar, nici un necaz, nici o pătimire să n-o înfrunţi aşa, ci dacă este posibil, suferinţa s-o întâmpinăm zicând aceste cuvinte: “Dumnezeul meu, fii binecuvântat, fie aşa cum voieşti Tu!”. Astfel, durerea nu se va irosi, ci va fi valorificată, adică ne va folosi şi va deveni pentru sufletul nostru marele bine despre care am vorbit.(>>>)Deşi îţi vine să oftezi pentru că suferi, binecuvântează pe Dumnezeu şi pe neaşteptate, fără zgomot, vei simţi în sufletul tău binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.
(Din: Arhim. Simeon Kraiopulos, Taina suferinţei, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007)
Dumnezeu a ingaduit sa se intample asa fiindca aveam nevoie de suferinta...cum asa?N-am nevoie de suferinta, nu-mi place sa sufar!Dar suferinta ne ajuta...sa fim dez-amagiti...adica sa dam la o parte amagirea si iluziile in care traiam cu privire la noi insine, la alti oameni sau la lumea ce ne inconjoara...suferinta ne aduce la realitate si ne poate ajuta sa invatam ceva despre noi insine si despre lume, si nu in ultimul rand despre Dumnezeu...daca vrem.
Irina
