mi-a placut cum cadea lumina apusului, scotea in evidenta scara, lasand in umbra celelalte elemente.
zugravii Suceviţei au realizat cea mai amplă interpretare a Scării virtuţilor din întrega iconografie românească. Plasată în centrul faţadei de nord şi chiar pe axul intrării principale în incinta mânăstirii, ea atrage imediat privirile celor ajunşi aici. Rostul acestei „strategii" iconografice este evident, el vizând importanţa întâlnirii cu Sfântul Ioan şi cu Scara sa.
Continuând comparaţia cu bisericile pe care deja le-am menţionat, vom constata că numai la Suceviţa, între ultimile trepte ale scării, apare o distanţă nefiresc de mare care o face aproape imposibil de urcat. Şi întrucât acest detaliu are un scop foarte precis, în chiar acest interval (dintre treptele cu pricina) iconarii l-au zugrăvit pe unul dintre asceţi căzut şi atârnat de scară cu capul în jos.
Luând aminte la cele de mai sus este firesc să ne întrebăm: e cu putinţă ca cineva care a parcurs 29 dintre treptele Scării (şi deci tot atâtea virtuţi) să piardă cetăţenia raiului pentru că nu a reuşit să urce doar o singură treaptă? Care e această treaptă decisivă şi ce vor să ne înveţe iconarii?
Din Scara Sfântului Ioan ştim că treapta cea mai de sus (a 30-a) este a dumnezeieştii iubiri. Deci aceasta îi mai lipsea nefericitului ascet. El nu a mai putut „păşi" pe ea pentru a intra în Împărăţia Cerurilor deoarece, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!".
Prin urmare, chiar dacă aş urca toate cele 29 de trepte, sau, cu alte cuvinte spus, chiar "de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m’am aramă răsunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte" (1 Co 13, 8).
Aceasta este învăţătura de taină pe care ne-au descoperit-o genialii iconari ai Suceviţei, care, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul, ne îndeamnă pe toţi: „Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă, punând suişuri în inimile voastre şi luând aminte la proorocul care zice: «Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca să biruim întru calea lui» (cf. Isaia 2, 3). Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: «Să ne sârguim până ce vom ajunge toţi la împreunarea credinţei şi a cunoştinţei lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» (Efeseni 4, 13), care a fost botezat în cel de al treizecilea an al vieţii sale văzute şi care a urcat pe cea de-a treizecea treaptă a scării celei duhovniceşti, căci Dumnezeu este iubirea" (Sf. Ioan Scărarul).
