Jurnalul unei femei simple {2018: s. 52/52}

adus in blogosfera de Corcodusa

♥ PENTRU ASTAZI...  

sambata, 29 decembrie 2018

♥  AFARA...

  e innorat si a plouat.Nu e foarte frig, e chiar placut :)

♥ MA GANDESC...  

  ...ca am ajuns in ziua 363 din 365 ...mai e putin si se incheie si anul asta.2018 e anul in care am revenit pe blog, dupa o absenta lunga. Mi-ar fi placut sa scriu mai des, mi-ar fi placut sa scriu mai mult...dar timpul fuge, nu stiu cand. Imi lipseste linistea de alta data :).Paradoxal, ai zice ca, dupa ce vor creste copiii, o sa ai mai mult timp sa faci ceva si pentru sufletul tau...da de unde, la mine in nici un caz nu e asa :)).

...ca vreau sa regandesc acest jurnal si sa scriu saptamanal in el anul viitor

♥ SUNT RECUNOSCATOARE...

pentru tot ce am trait anul asta, cu bune si cu rele.Sunt recunoscatoare si tuturor celor care mi-au scris si care au ramas atasati de blogul meu, desi am lipsit asa de mult din casuta mea virtuala :).Datorita lor am inceput iar sa scriu aici si imi doresc ca in 2019 sa fiu mult mai prezenta pe Dulce Casa.Va multumesc si va imbratisez cu drag!

♥ IN BUCATARIE...
  a mai ramas ceva mancare de la Craciun, evident :)), desi nu am gatit foarte mult.Dar cred ca o sa pregatesc ceva proaspat.Nu stiu ce, inca.

♥ CE MAI MESTERESC/CREEZ...

Mosul :)) mi-a adus niste fire frumoase de la Atelierul Domnitei si am inceput sa imi fac un pulover.Printre picaturi cos si la o ie simpla pe care, in naivitatea mea :)) credeam ca o sa o termin repede si  o s-o imbrac de Craciun.Dar saptamanile dinaintea Sarbatorilor au fost foarte incarcate si n-am avut cand sa lucrez prea mult la ea. Poate o sa o termin pana de Pasti, desi nu stiu cum sa fac, ca nu pot coase si tricota in acelasi timp :)).

♥ CITESC...    

nimic deocamdata.De fapt anul asta am citit foarte putin pentru sufletul meu si foarte mult pentru examene :)).Simt nevoia sa citesc mai putin si sa traiesc mai mult :)).

♥ IMI DORESC... 

sau pot chiar sa spun ca am nevoie  :)) de un aparat foto nou.Stiu deja ce anume doresc, ramane sa am banii necesari :).Poate mi-l fac cadou de ziua mea :).Bietul meu aparat foto a imbatranit.In plus, i-am pierdut incarcatorul si mai am doar o liniuta la baterie.Desi fac fotografii cu telefonul, nu se compara cu ceea ce face un aparat foto.

♥ CE AM MAI FACUT SAPTAMANA ASTA...

 desigur, ,,toate cele cuvenite" :)) - curatenie, cumparaturi, gatit, brad, masa, musafiri...Apoi am organizat cu Otilia si cu Alexandra casuta papusilor (va spuneam de ea si aici), care era abandonata .Mosul le-a adus papusi noi si mobila pentru casuta, asa ca am avut treaba :)).Le-am mai facut hainute, le-am spalat si aranjat pe cele vechi, ne-am gandit de ce am mai avea nevoie astfel incat casuta  sa arate cat mai bine :).Imi face mare placere sa tricotez, sa crosetez si sa cos pentru papusi - simt ca sunt din nou copil :).

Va doresc o zi minunata si multumesc pentru vizita!

Irina

O intamplare minunata...

cu Sf. Spiridon (12. dec. ) , marele facator de minuni, povestita de parintele Calistrat Chifan

În 1991, când s-a deschis mănăstirea Bârnova, eram în primul an, eram săraci, n-aveam nimic. Era o sărăcie totală. Şi trebuia să arăm pământul şi trebuia să plătim atunci cinci sute de lei. Am arat vreo cinci hectare şi era o sută de lei hectarul. În momentul în care ne-am dat seama că nu o să avem de unde lua nici cinci bani, am spus celui cu arătura: “Domnule, dacă vreţi să veniţi mâine sau poimâine, când o să mai adunăm vreun ban, că acum suntem săraci”...

În clipa aceea mi-a venit ideea ca, după Utrenie, să punem Acatistul Sfântului Spiridon, ocrotitor şi mare făcător de minuni, tocmai pentru că el era cel care a transformat şarpele în aur şi l-a dat unui sărac atunci când a avut nevoie. Aşa că am terminat ”Apărătoare Doamnă”, am pus după ceasul întâi Acatistul Sfântului Spiridon, ne-am dus la chilie şi am mai stat de vorbă. Pe atunci nu eram decât patru vieţuitori.

Tocmai în seara aceea venise un bucovinean din Suceava, care ne ajuta pe noi cu alimente, cu grăunţe, cu cartofi, cu făină, ce aveam nevoie. Venea permanent cu Dacia şi ne aducea alimente pentru că ştia că suntem săraci şi nu aveam cu ce să ne descurcăm. Şi noi, în fiecare seară, fiind puţini şi oarecum fricoşi – cum era o mănăstire atât de mare şi goală, să stai singur în ea, îţi era frică, toate casele astea pustii, dărâmate, uitate de Dumnezeu şi de vreme, lăsate aşa, în paragină – puneam un zăvor pe poarta mare şi un lacăt pe care-l încuiam tot timpul cu cheia.

După ce s-a terminat Utrenia şi am mers în chilie, la ora două noaptea noi încă mai discutam acolo; şi numai ce auzim o ciocănitură în uşă. Ne-am mirat. “Cine o putea să bată la ora asta în uşă?” În momentul în care deschid uşa, un om între două vârste, uşor afumat de băutură, zice: “Bună ziua, părinte”. “Dar cu dumneata ce-i la ora asta, de unde vii?” “Eu am venit să fac un pomelnic.” “Lasă, că ai să-l faci mâine.” “Nu, ăla de la poartă a zis să-l fac acuma.” Zic: “Cine e ăla de la poartă, cine ţi-a zis să-l faci acuma?” “Nu ştiu, du-te şi-l întreabă. Ăla cu barba mare, cu hainele lungi, era în drum. Cu el am vorbit şi el mi-a zis să vin aici să fac un pomelnic.” “Omule, cred că ai halucinaţii, eşti beat?” “Nu sunt beat. Mi-a zis să dau un pomelnic de ctitorie şi eu am luat salariul, am bani la mine, uite, vreau să dau cinci sute de lei.” Zic: “Domnule, glumeşti; lasă, că o să vii mâine, când eşti luminat, să ştie şi soţia ce-i cu tine, ce se întâmplă…”. “Nu, domnule, eu acuma fac pomelnicul, ia şi scrie acolo.”

Eu, bucuros, îmi aduc aminte că aveam nevoie de cinci sute de lei pentru arătură şi n-am mai comentat, am luat o hârtie şi el îmi dă trei nume: Constantin, Domnica şi Ion. Şi-mi dă cinci sute de lei, ctitorie pentru mănăstirea Bârnova. Şi-i zic: “Haide să te conduc la poartă, că trebuie să închid în urma ta”. “Nu, că mă duc cu ăsta cu care-am venit.” “Da’ cu cine-ai venit?” “L-am lăsat aici, pe hol, să mă aştepte.” Eu, la un moment dat, am crezut că e vorba de o halucinaţie: poate a văzut ceva şi i se pare. Dar când am ajuns la poartă şi am găsit-o deschisă şi zăvorul tras, atunci l-am luat uşurel şi l-am întrebat: “Ia stai un pic, lămureşte-mă şi pe mine clar, cum s-a petrecut tot ce spui?” “Măi părinte, eu am băut mai mult. Şi când am ajuns aici, la poartă, m-a oprit un om cu barbă şi cu hainele lungi, care mi-a zis: ”Pentru că ai greşit, trebuie să faci aici, la mănăstirea asta, un pomelnic de cinci sute de lei”. Şi eu am băgat mâna în buzunar şi am văzut că am bani; iar el m-a luat de mână şi mi-a deschis poarta asta mică, m-a adus înăuntru până la uşa aia de sus, unde am bătut. Şi el a spus că merge să mă aştepte afară. Iar după ce am făcut pomelnicul, tu m-ai adus aici.” “Da’ unde-i ăla, tu-l mai vezi?” “Nu-l mai văd. E noapte. Mi-e somn, eu plec acasă.”

A doua zi, când m-am trezit dimineaţa, am început să mă interesez în tot satul care este acea familie ce are în componenţa ei pe Constantin, Domnica şi pe Ion. Şi sunt de atunci unsprezece-doisprezece ani de zile şi n-am aflat nici în ziua de azi că-n sat ar fi existat un om de vârsta mea, cu un asemenea nume, cu o astfel de componenţă în familie. Nu se ştie că cineva ar fi făcut la mănăstirea Bârnova un pomelnic de cinci sute de lei, bani pe care i-am avut în mână. Ieşise atunci cinci sute de hârtie. Pomelnicul îl pomenesc şi-n ziua de astăzi la fiecare proscomidie, şi-l consider ca un dar de la Sfântul Spiridon căruia, după Utrenie, i-am făcut acatistul, deoarece nu aveam bani de plătit arătura. Iată un lucru întâmplat, trăit, autentic şi contemporan.

Părintele Calistrat Chifan

Extras din „Mângâiere şi mustrare”