Ce au făcut sfinții în vreme de foamete

Din viața Sfintei Iuliana din Lazarevo

În acele vremuri a venit o mare foamete peste tot pământul Rusiei, încât mulţi dintre oameni ajungeau să mănânce carne stricată sau chiar carne de om şi mulţimi de oameni au pierit de foame. În casa fericitei Iuliana erau o mare lipsă de mâncare şi de cele necesare, căci grâul pe care-l semănase nici măcar nu ieşise din pământ, iar vitele şi caii ei muriseră. S-a rugat de copiii şi slujitorii ei să nu se atingă de nimic din cele ce aparţineau altora sau erau furate. Iar ea, având câteva vite, haine şi vase le-a vândut pe toate ca să cumpere mâncare, i-a hrănit pe slujitori şi a dat şi milostenie din belşug celor care cereau, căci în sărăcia ei ea nu a renunţat la obişnuita milostenie şi nici măcar un singur cerşetor nu pleca de la casa ei cu mâna goală. Când a ajuns la sărăcie lucie, încât nu mai avea nici măcar un bob de grâu în toată casa, ea nu s-a îngrijorat, ci şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu.
În acea vreme s-a mutat într-un alt sat, Vocinevo, din regiunea Nijni-Novgorod, unde cea mai apropiată biserică era la două verste depărtare. Slăbită din cauza vârstei şi a sărăciei, nu mai mergea la biserică, ci se ruga Domnului acasă, dar era foarte îndurerată din această cauză. Dar aducându-şi aminte de Sfântul Corneliu , care nu a fost vătămat fiindcă se ruga acasă, de Iov care stătea pe grămada de gunoi şi L-a văzut pe Dumnezeu, de cei trei tineri din cuptor, de Daniel din groapă, de Iona din chit, de Ieremia care se ruga lui Dumnezeu din groapă, din aceste pilde fericita Iuliana a căpătat mângâiere. Dar, când lipsa din casa ei a devenit mult mai mare, i-a adunat pe toţi slujitorii şi le-a zis: „Vedeţi şi voi că mai e puţin şi foametea ne va doborî; dacă vreunul dintre voi vrea să rabde cu mine, foarte bine, dar dacă cineva nu vrea, poate pleca liber, ca să nu moară de foame pentru mine”. Cei mai ataşaţi au făgăduit să rabde cu ea, dar alţii au plecat. Le-a dat drumul să plece binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, fără să arate nici cea mai mică urmă de mânie. Apoi le-a spus celor rămaşi să adune o plantă numită talpa-gâştii şi coaja unui anume fel de plop; din acestea le-a spus să facă pâini din care ea, copiii şi slujitorii s-au hrănit. Prin rugăciunile ei, pâinea era dulce şi nimeni din casa ei nu s-a îmbolnăvit din cauza foamei.
Cu această pâine ea hrănea săracii şi nu lăsa pe nici un cerşetor să plece din casa ei fără să-l hrănească, căci în acea vreme erau nenumăraţi cerşetori. Vecinii îi întrebau: „De ce vă duceţi la casa Iulianei, căci ea însăşi moare de foame?”, dar cerşetorii le spuneau că au mers prin multe sate unde au primit pâine bună, dar nicăieri n-au mâncat o pâine atât de dulce ca a acestei văduve – căci mulţi nu ştiau cine era ea. Vecinii ei, care oricum aveau destulă pâine, au trimis la casa ei să ceară nişte pâine, pe care după ce au gustat-o au mărturisit şi ei că este foarte dulce. Uimiţi fiind, ziceau între ei: „Slujitorii ei sunt foarte pricepuţi la coacerea pâinii”, căci nu înţeleseseră că pâinea ei era dulce datorită rugăciunii. Ar fi putut să-L roage pe Dumnezeu să nu-i lase casa să sărăcească, dar nu s-a opus voii lui Dumnezeu, ci a îndurat cu răbdare şi mulţumire, căci ştia că prin răbdare aflăm Împărăţia cerurilor. A răbdat astfel în sărăcie vreme de doi ani fără să se mâhnească sau să se tulbure; nici nu s-a văitat, nici a păcătuit cu cuvântul şi nici n-a luat numele Domnului în deşert. Dar nici nu a cedat sărăciei, ci era mai veselă decât în anii din urmă.