autor : Andreas Stamate
sursa articolului   
E foarte complicat într-o societate etatizată complet, să explici  poporului de ce nu guvernul este  șansa lui la dreptate, obiectivitate,  egalitate, speranță ș.a.m.d. De ce nu guvernul este cel care trebuie  să-i sară în apărare când i se întâmplă nedreptăți, sau de ce nu  guvernul este cel care poate împărți sănătatea, educația sau securitatea  într-o societate. Statul a încercat și a și reușit să inoculeze în mase  nu numai concepția de furnizor absolut al unor astfel de servicii pe  piață. Din nefericire, el a reușit să inoculeze inclusiv concepția că  atunci când greșește, nu există o răspundere personală pentru  prejudiciile create, și că schimbarea vine prin accesul la umilul drept  de vot, conferit printr-o constituție, și cu ajutorul căruia poporul  schimbă un stat cu alt stat.

Prin acest 
articol voi încerca să fac
 o pledoarie pentru homeschooling  ca alternativă la serviciile de educație falimentare ale statului.  Argumentația pleacă de la premisele (necesare și sănătoase) că, cel  puțin în România:
1. atitudinea obedientă față de orice întreprindere sau demers al  statului este privită nu numai precum o cale către adevăr (asta  implicând un nivel teoretic), ci chiar un mod sănătos de a trăi (deci și  practic). Altfel spus, nu ai voie în fața unui
 popor care atinge cote alarmante de obediență și dependență  iremediabilă față de stat, să critici tocmai ceea ce ei sunt convinși că  merge, deși nici măcar istoria nu ține cu ei (ca să nu mai explicăm că  au nevoie și de susținere teoretică, dar asta este deja peste puterea de  înțelegere a masei). 
2. nu există universități private  (nu numesc universitate privată  doar pe argumentul autonomiei fondurilor, ci acea universitate  a cărei  înființare nu este condiționată de aprobări ale aparatului de stat)
3. statul nu poate oferi în mod real educație pentru că este bazat pe  sistemul redistribuției și a imposibilității de a cunoaște efectiv  nevoile de educație ale oamenilor
Educația nu este un bun public
Termenul “public” din intertitlul de mai sus se referă accepțiunea  etatică. Adică al statului sau care provine de la stat. Deși e posibil  să pară scandalos (evident, în această țară), nu trebuie să ne ferim  (cei care știm asta, 
at least) să spunem că educația ca proces  cognitiv există și independent de stat. Educația este publică pentru că  oricine poate avea acces la acest bun, prin plata unei sume de bani. Ea  nu este publică pentru că aparține statului. Oricât s-ar încerca  contrazicerea acestei teze atât de simple, ea funcționează independent  de ce am spune noi.
Deci dacă educația nu aparține statului, atunci cui aparține, sau  cine este îndreptățit să o ofere? 
Educația este un bun ca oricare alt  bun, și nu există niciun motiv rațional pentru a crede că domeniul  privat nu îl poate oferi. De cele mai multe ori, părinții oferă educație  în primii ani de viață și spre pubertate, net superior serviciilor  publice de educație (școala primară, gimnaziu). Deci educația există ca  bun independent de stat, și (atenție!) pe deasupra este oferit și  realmente gratuit. Dificultățile în a înțelege ce am spus în rândurile  pe care tocmai le-ați citit este foarte posibil să provină din a
celași  mit care bântuie și este propagat de socialiști sau intervenționiștii  reformatori, anume că părintele este incapabil să ofere el cunoștințe  solide propriului copil și că mult mai bine ar fi să-ți lași copilul în  seama statului, pentru că statul știe mai bine.
Educația este un bun precum ziarul, cartea sau stiloul. El poate fi  oferit profitabil de către un sistem privat sau de către părinți. 
De ce  astăzi este aproape imposibil de crezut că părinții pot să-și învețe  copiii cu folos matematică, limba română, geografie sau alte discipline?  Din câteva motive simple:
1. pentru că ordinea socială este un sistem al cărui designer este  statul. Încă de la începutul vieții, părinții sunt “informați” și  “sfătuiți” că odrasla lor trebuie să meargă la o grădiniță. Apoi, mai  trec ani și copilul trebuie dus la școala primară. Apoi vine gimnaziul  și liceul. În accepțiunea creatorului educației etatice, în mod absolut,  calea aceasta este: primar, gimnazial, liceu. În mod absolut, copilul  nu se poate dezvolta decât parcurgând aceste etape. Astfel, copiii care  dovedesc abilități practice își pierd un deceniu din viață învățând  discipline aflate sub controlul direct al autorității statului  (deținătorul adevărului absolut în ceea ce privește parcursul  educațional potrivit al unui copil în viață), iar copiii-geniu își pierd  vremea cam tot atât, plafonându-se de timpuriu. Însă 
amândurora le este  șlefuită încet, programat, obediența față de stat și încrederea că ceea  ce autoritatea a dictat este bun (argumentul 1 preferat al  socialiștilor)
2. pentru că dacă părinții și-ar educa copiii, atunci ar exista  părinți iresponsabili, dezinteresați de educația propriului copil și am  ajunge o societate de infractori, ne-am da în cap unul altuia. Astfel,  numai statul, organizație total responsabilă, poate fi alternativa la  părintele bețiv, iresponsabil, drogat. (argumentul 2 preferat al  socialiștilor, care deseori face pereche cu argumentul prohibiției sau  interzicerii consumului anumitor produse nocive)
3. pentru că părinții nu au timp să-și pregătească copiii pentru  viitoarele meserii. Ei când ar mai munci ca să-și câștige traiul?  Părinții muncesc ca să plătească educația copiilor, aceasta este ordinea  firească a lucrurilor în lume. Așa se întâmplă peste tot (argumentul  preferat al încă-indecisului cu privire la problema celui mai bun  producător de educație)
O reinterpretare sănătoasă (deci incompatibilă cu mentalul socialist nociv) ar suna așa:
punctul 1: educația poate fi oferită și de părinți și în regim  privat, în sens antreprenorial. A presupune că părintele sau o școală  privată nu poate oferi educație este echivalent cu a presupune că o  companie producătoare de avioane nu poate produce și vinde avioane.  Aberația constă în a privi părintele ca incapabil în a oferi educație,  și pe de altă parte a considera capabilă o autoritate în a servi acestui  scop. Socialiștii democrați vor spune: “Nu-ți convine educația? Mergi  la vot și dă-i jos pe guvernanți și impune forma ta proprie de educație.  Ai această posibilitate, ai acest drept umil constituțional”. Pare  foarte simplu. Însă,
 de ce am crede mai puțin în părinte și mai mult  într-o gașcă de indivizi care aplică politici educaționale? Ce îl  determină pe un om, care gândește cu capul lui, să nu creadă că  părintele este capabil de asemenea virtuți, dar să creadă că ceva mult  mai complicat și greu de estimat (o politică publică lăsată în seama  unor străini de familie) poate fi pus în practică? Simplu. 
Ani grei de  propagandă etatistă. Prezentă și azi.
punctul 2: nimic nu poate face părintele mai iresponsabil decât  statul. Sigur că există părinți iresponsabili, însă nu putem abandona  realitatea ce ne spune că și statul asistențial este iresponsabil. Și  atunci, convine mai mult să ne dăm pe mâna statului sau cei care știm că  ne putem educa copiii, să-i educăm singuri sau să-i dăm la școli  private? Într-o societate cu 
homeschooling,  vor exista probabil părinți iresponsabili, însă diviziunea muncii nu le  va lăsa copiii de izbeliște. 
Într-o societate în care educație  furnizează statul, viitorii copii vor fi literalmente niște neadaptați,  non-critici, pasionați de relativismul moral și iritați de adevăruri  absolute, obedienți față de autoritate (orbește!), cu o antipatie  zdravănă la schimbare, obiectivi, adepți ai binelui comun, luptând  pentru cauze pierdute precum egalitatea de șanse, necăutând a se lămuri  în discuții ci doar a-și prezenta opinia, a dezbate, amatori de discuții  fără o finalitate profitabilă din punct de vedere moral, postmoderniști  cu accese de furie la adresa clasicului, speriați de eventuala ipostază  în care ar juca rolul omului care trage concluzii, diverși,  multiculturali, posesori de cultură generală, posesori de multe diplome  și puține cunoștințe reale despre ce înseamnă teoria și ce înseamnă  munca, fricoși de răul cel mare și neluptând pentru bine ci pentru răul  cel mai mic ș.a.
punctul 3: Sigur că părinții nu au timp. Sistemul etatic produce pe  bandă rulantă niște contribuabili perfect non-combatanți, astfel încât  odată ce ai atins vârsta de 40 de ani, deja începi să-ți aștepți pensia  de la stat “bine-meritată”.
 Problema nu este că părinții nu au timp  (lăsând la o parte că afirmația este după ureche), ci că aproape  jumătate dintr-un an ei sunt nevoiți să muncească pentru a plăti statul.  Și vă invit să citiți 
aici  cam cât timp exact vă petreceți din an pentru a plăti birurile către  stat. În aceste condiții timp pentru educație sau pur și simplu timp  liber este deja o problemă a bunurilor de lux. Concluzia: mai mulți bani  la public, mai multe posibilități de investiție și de consum profitabil  al timpului liber.
Mitul libertății de alegere a educației potrivite
Printre oameni circula această iluzie: fiecare este liber să-și  aleagă ce vrea să studieze sau dacă vrea sau nu să studieze. Propaganda  etatistă ne învață că statul nu obligă pe nimeni să fie școlit. Statul  doar pune la dispoziția oricărui om care dorește să se școlească,  servicii publice de educație. Să fie oare așa? Nicidecum! Și asta pentru  că:
1. libertatea de a fi educat presupune și posibilitatea de a fi  needucat (în sens etatic) fără consecințe nefaste precum: oprobriul  public sau imposibilitatea de a te angaja
2. se crează senzația că ai libertate în a alege, ceea ce este  perfect adevărat. Însă renunțarea la a mai alege din nou te trimite sub  suspiciunile de a fi infractor, bișnițar sau oricum suspect de lenevie. A  nu avea școala primară, gimnazială, astăzi înseamnă a fi needucat (de  unde și vorba 
Are patru clase, deci e prost!).
Deci libertate de alegere nu există decât într-un singur sens. Asta e  ceea ce se vede. Faptul că putem opta pentru un liceu sau altul. Ceea  ce nu se vede este că dacă nu optezi pentru gimnaziu nu ai cum să treci  la liceu, sau dacă nu optezi pentru liceu facultatea rămâne doar un vis.  Acestea rămân însă niște povești de adormit copiii. Geniul sau copilul  mai puțin talentat într-o direcție nu sunt două piulițe pe care menghina  etatistă le poate uniformiza, egaliza. Sigur, tocmai asta se întâmplă  acum. Libertatea de alegere presupune libertatea de a nu alege. Oricât  s-ar strădui socialiștii să ne convingă că e pe invers. Adevărul din  această logică nu poate fi falsificat.
Libertatea de alegere a educației potrivite este un mit ce rezultă  din maniera agresivă în care sunt tratați cei nu tocmai pasionați de  școală. Ei sunt respinși de societate. De aici și vorba Nu înveți? Te face mama frizer sau gunoier!  unde observăm derizoriul în care se cufundă cele două meserii. Cu alte  cuvinte este o rușine să devii într-astfel. O societate (gândită de  stat) care se vrea supracalificată (câte 2 facultăți/mastere/doctorate  per capita) și supraeducată în școlile publice nu poate avea pretenția  schimbării decât atunci când va înțelege că școala nu este un bun al  statului. 
Idealul etatic este să creeze omul obedient, și cel mai  potrivit mod în care acesta poate fi atins este prin controlul  educației. În aceste condiții nu este de mirare cum după mai bine de 12  ani de școală, studentul de anul I privește statul ca panaceu universal  la toate problemele vieții lui. Astfel, conceptualizarea unei societăți  în care statul este absent (măcar din câteva sfere de activitate  economică și utilizând argumente de bun simț) este o adevărată aventură,  din care riști să ieși foarte 
șifonat. Vă dați seama deci cam  câtă argumentație poți emite în fața unui individ care nu pricepe clar  sau nu vrea să priceapă instrumentarul utilizat de partenerul de dialog.  Respectul față de partenerul de discuție, în România de astăzi înseamnă  a pleca de la un lucru comun: acceptarea statului. Altfel, nu încape  discuție. Există o frică stringentă de necunoscutul de dincolo de stat.  Dacă nu statul, atunci cine? devine astfel, întrebarea zilei la toate  talk-show-urile, răspunsul fiind chiar acasă în propria ogradă.
Homeschooling este o alternativă la  serviciile de  educație oferite de stat pentru că reprezintă un drept  fundamental al părinților.  Educația este extrem de importantă pentru  copil, însă de aici nu decurge absoluta necesitate ca aceasta să fie  furnizată de stat și nici faptul că părinții sunt incapabili de a o  oferi. Sunt suficiente dovezi pe piață pentru a observa cu ochiul liber  cât de falimentară este educația publică. Nimeni nu este responsabil  pentru educația altuia, cu excepția obligației morale pe care părintele o  are în fața copilului. Din calitatea educației de a fi un bun economic  rezultă și criteriul subiectiv în care aceasta se alocă, adică doar cine  plătește beneficiază. Adică opus sistemului actual în care toată lumea  plătește pentru educație. Libertatea de a-ți alege educația presupune și  libertatea de a nu mai contribui prin impozit la fondurile publice  pentru educație. Foarte simplu! Cine vrea să fie beneficiarul educației  publice atunci va trebui să contribuie la sistemul public, cine nu vrea  să nu contribuie. Ar fi perfect normal să fie așa. Dar să nu uităm că în  această situație, socialiștii adepți ai sistemului public de furnizare  “a tot ce mișcă”  vor cam plânge deoarece ei nu sunt obișnuiți să-și  asigure traiul și educația prin eforturi proprii ci doar cu ajutorul  părintelui-stat. Și cum aceștia sunt mulți, mai avem puțin de lucru să-i  convingem.
Homeschooling-ul este un pas înainte pe  calea liberalizării pieței educației. Părintele este singurul (cel puțin  prezumtiv) care se gândește la binele copilului său, nu statul.  Statul-educator este doar pentru cei care nu pot gândi cu propria minte,  ei trebuie asistați, trebuie ajutați să gândească