Va doresc post binecuvantat si cu folos!
Irina
luni, martie 03, 2014
sâmbătă, martie 01, 2014
Jurnalul unei femei simple (11)
Jurnalul a fost adus in blogosfera romaneasca de Corcodusa.
♥ PENTRU ASTAZI...
1 martie 2014, sambata, ora 19.00
1 martie 2014, sambata, ora 19.00
♥ Afara...
ca trebuie neaparat sa rezolv cateva lucruri pe care le-am tot amanat- si vreau s-o fac saptamana viitoare.
♥ Sunt recunoscatoare...
pentru oamenii buni pe care i-am intalnit in viata mea.
♥ In bucatarie...
pentru oamenii buni pe care i-am intalnit in viata mea.
♥ In bucatarie...
fierbe un ceai de plante.
♥ Ce mai mesteresc/creez...
♥ Intentionez sa ...
pun niste rufe la uscat.
♥ Citesc...
... nimic, deocamdata.pun niste rufe la uscat.
♥ Citesc...
♥ Sper...
sa-mi fac mai tarziu o lista cu ce as dori sa realizez in luna martie.
♥ Abia astept sa...
sa se mai incalzeasca afara.
♥ Am invatat(invat) ...
♥ Prin casa...
fiecare si-a gasit cate ceva de facut.
♥ Ma intreb...
...ce carti sa citesc luna asta.
♥ Un citat preferat pentru azi...
,, Cei ce se nevoisec cu mândrie în posturi, privegheri etc. se chinuiesc fără vreun folos duhovnicesc pentru că lovesc aerul și nu pe draci. În loc să alunge ispitele, primesc mai multe – și e firesc să întâmpine multă greutate în nevoința lor, simțind că se sufocă din pricina neliniștii (stresului). În timp ce inima celor care se nevoiesc mult, cu multă smerenie și multă nădejde în Dumnezeu, se bucură, iar sufletul li se înaripează."(Cuviosul Paisie Aghioritul- de aici)
♥ Unul din lucrurile mele preferate...
bezelele
♥ Cateva planuri pentru restul saptamanii...
sa rezolv cateva lucruri amanate de mai mult timp♥ O fotografie de astazi...
Irina
vineri, februarie 28, 2014
Mozaicul lunii februarie
Sper ca n-ati uitat de mozaicul lunii !
Sa povestim cum a fost luna februarie pentru
noi, in cateva imagini si cuvinte...
1.jpg)
Bine v-am regasit la sfarsit de februarie!Sper ca ati avut o luna frumoasa si productiva.
Facand o mica retrospectiva, sunt multumita de tot ce am realizat in luna care a trecut. In primul rand sunt super-extra- incantata ca am invatat sa tricotez sosete!Am terminat o pereche, dar n-am avut timp sa le fac fotografii- urmeaza :). Apoi am realizat primul meu tutorial crosetat. Aproape am terminat fata de perna, dar la ghirlanda de inimioare n-am mai avut timp sa lucrez.As vrea sa finalizez ambele proiecte zilele acestea, ca deja am alte proiecte in plan.
Desi luna a inceput cu zapada, s-a sfarsit cu ghiocei...si astept cu nerabdare soarele! :)
Voi cum ati petrecut luna februarie?
luni, februarie 24, 2014
Straturile inaltate inguste
Februarie se scurge cu repeziciune si gradinarii mai vechi sau mai noi incep sa faca planuri pentru primavara- inclusiv eu :). Anul trecut n-am facut mare lucru in curte, intai ca a fost prea tarziu cand am terminat casa, apoi nici fonduri suficiente n-au mai fost.
Anul acesta vrem sa incepem gradina, si cu restul vom mai vedea. Deocamdata am stabilit partea de curte pe care o vom dedica acestui scop. Suprafata nu e mare, sunt in jur de 120 mp, suficienta pentru un incepator, zic eu.
Desi visez de mult la straturi inaltate si alei dragute cu pietris sau rumegus, va trebui sa ma multumesc deocamdata cu o gradina obisnuita, fiindca pe lista de investitii sunt alte prioritati.Oricum, undeva intr-un viitor sper eu nu foarte indepartat, mi-ar place
sa folosesc straturi inaltate inguste.
Un articol foarte bun despre gradinaritul pe suprafete mici, asa cum am si eu, am citit aici. Din el am aflat despre straturile inguste, si redau cateva fragmente:
"
Răzoarele înguste sunt cele mai raţionale şi productive din toate
formele de straturi. Lăţimea lor nu este mai mare de jumătate de metru.
Iar cărările dintre ele – aproape de un metru. Pe fiecare răzor se
cultivă numai două rânduri de plante, dispuse de-a lungul marginilor, în formă de şah, conform unei scheme îndesite (detalii – mai târziu).
Într-o atare geometrie este ascuns un potenţial enorm de productivitate. Demult s-a constatat: plantele
de pe margini se dezvoltă aproape de două ori mai bine, decât cele din
mijlocul culturii – ele dispun de mai mult soare şi spaţiu pentru
creştere. Prin aceasta se explică inconvenientul amplasării reuşite
a plantelor într-un răzor lat cu o cultură mixtă. Iar aici toate
plantele sunt de margine. Cărarea lată de aceea şi este necesară,
pentru a le facilita accesul la lumină şi suprafaţă. Metoda răzoarelor a
fost elaborată detaliat de către Jacob R. Mittleider.
...........
Răzoarele
înguste elimină definitiv problema amplasării plantelor. Este
suficient de a respecta distanţa pe rândul de cultură. Plantele ”şed” în
două rânduri, fiecare din ele ”priveşte” în trecerea largă dintre
răzoare şi aspiră cu bucurie la libertate, folosindu-se de ocazia de a
trăi din plin. Anume în aşa mod semăna plantele sale Ovsinski, ”pentru a
le asigura cu cantitatea necesară de lumină şi, într-un mod oarecare,
să le facă să dorească să formeze bobul măşcat în speranţa, că acesta
va cădea imediat în spaţiul liber”. Lăţimea răzoarelor este de 40-50
cm, iar a trecerilor dintre ele de 1 m. Dacă suprafaţa terenului este
foarte mică, atunci trecerile pot fi reduse la 80 cm, numai cu condiţia
că lotul este iluminat pe toată suprafaţa şi permanent.
La prima vedere se pare, că solul în treceri şede fără folos. Anume că trecerile şi funcţionează, şi încă în ce mod!
În primul rând, o
grădină ,alcătuită din răzoare înguste, dă nu mai puţine legume, ci
tot atâtea sau chiar mai multe de pe metru pătrat, decât o grădină
obişnuită.
În al doilea rând, acest lucru are loc, în detrimentul faptului că pe un ar sunt numai 33 metri pătraţi de răzor.
În al treilea – reiese, că răzoarele vor primi mai multă apă şi îngrijire, la un efort mai mic.
Şi în al patrulea
– acest efort este mai ”comod şi plăcut”, iar grădina mai frumoasă şi
bucură privirea. Iar dacă trecerile sunt acoperite de mulci, atunci şi
rădăcinile şi partea aeriană ocupă spaţiul în totalitate. Şanţurile
mele îmi plac deja mult mai mult decât boxele late: plantele arată mai
bine şi probleme cu ele apar mult mai puţine.
..............................
Am
gasit pe net un exemplu concret de astfel de gradina. Ea apartine lui
Igor Liadov. Acesta locuieste si lucreaza in oras, avand timp pentru
gradina doar la sfarsit de saptamana.
Straturile
inaltate construite de el au o lungime de 1,4 m - 2 m si o latime de
20-40 cm. Intre straturi e o distanta de 80-100 cm, iar inaltimea lor
este de 15-25 de cm. Straturile sunt orientate de la nord catre sud. Nu
foloseste deloc substante chimice, totul este organic. Mai multe
informatii puteti afla de aici (in limba rusa)- de acolo provin si imaginile de mai jos:
Mi-a placut mult ca este asa de ordonata, si recolta pare impresionanta, avand in vedere spatiul si timpul dedicat gradinaritului.Voua cum vi se pare aceasta gradinuta?
Irina
duminică, februarie 23, 2014
Gandul de duminica
 |
| sursa: google |
,,1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă. 2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.,,
pr. Savatie Baștovoi
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă. 2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.,,
pr. Savatie Baștovoi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)