miercuri, iulie 14, 2010

A apărut revista „Lucru de mână”

Deși timpul meu liber este dedicat acum mai mult decoupage-ului, n-am renunțat să cumpăr revista „Lucru de mână”, pe paginile căreia găsesc multe idei frumoase, dar și noutăți din acest domeniu, destul de prost reprezentat în țara noastră, din păcate.


În orice țară din Europa călătorești poți alege între multe reviste specializate pe cusut în punct de cruciuliță, tricotaje, broderie, croitorie, ca să nu mai spun de alte hobby-uri de care nici nu se pomenește în România. Semn ca oameni de acolo sunt interesați să-și folosească și să-și dezvolte potențialul creativ, chiar și prin lucruri mici. Din păcate la noi  puține femei își dedică timpul liber acestor ocupații , mai ales în generația medie și tânără. Ceea ce mi se pare cât se poate de trist. Sper să se schimbe acest lucru la noi, fiindcă e păcat ca toți vecinii noștri să ne depășească cu mult în acest domeniu (ca să nu mai zic că ne depășesc în multe altele...în fine...).



Revin la numărul de vară al revistei „Lucru de mână”.E de apreciat că ei se străduie să acopere o paletă largă de activități- cusut, broderie, quilt, tricotat, croșetat, așa că oricine poate găsi o idee pe care s-o pună în practică.

Fiindcă a venit vorba de croșetat, vă arăt și două din ghemele mele de bumbăcel, ce vor pleca spre Carmenuș, care le va transforma în două bluzițe drăguțe  pentru mine, desigur    




I-am explicat ce stil prefer și mi-a sugerat două modele care mi-au picat cu tronc din prima    



Nu-i așa că-s drăguțe?

luni, iulie 12, 2010

Micuțele doamne




 Așteptam de mult, în limba română, apariția cunoscutei cărți a Louisei May Allcot  „Little Women”. Și recent, având drum prin zona Unirea, am găsit-o.


Am văzut filmul  de vreo trei ori, dar prefer să citesc cartea, dacă se poate. În plus îmi doream foarte mult să le-o citesc fetelor. Autoarea ne introduce în atmosfera calda a unei familii cu patru surori, care trăiește în America secolului XIX. Surorile Jo, Meg, Beth și Amy se straduie să devină doamne adevărate, povestea lor putând fi o reală  inspirație pentru fetițele din ziua de azi, a căror univers duce o lipsă acută de modele reale.


vineri, iunie 11, 2010

Educația Montessori



Cineva mi-a recomandat să citesc „Descoperirea copilului” de Maria Montessori, și sunt absolut fermecată de această carte. E prima carte de pedagogie pe care o citesc cu plăcere :)). Mi-a răsturnat toate ideile pe care le aveam în prvința educației, și mi-a confirmat intuițiile referitoare la abordarea greșită a copilului în învățământul tradițional „de masă”. 
Cunosc în mare câteva din metodele pedagogiei Montessori, fiindcă urmăresc  bloguri de mămici care folosesc această abordare în homeschooling, dar nu știam care e filozofia din spatele acestui sistem.Din păcate educația montessori  este aproape necunoscută în România, deși rezultatele acestor metode sunt deosebite.O să revin cu impresii, deocamdată am ajuns la pagina 122 :).


Irina


 


joi, iunie 10, 2010

Rugăciunea gospodinei

...de la o prietenă dragă :))

O, Doamne al tigăilor și-al oalelor
Tu știi prea bine
Că n-am timp să veghez târziu
Cum sfinților li se cuvine
Ori să visez în zori de zi,
Până la ceruri să răzbesc
Ci fă-mă sfânt când spăl tigăi
și feluri de mâncări gătesc
Deși ca Marta mă trudesc
Ale Mariei am în gând
Atunci când cizme lustruiesc
Îmi pare că Te văd umblând
Îți văd sandalele pe drum,
și spăl pe jos frecând de zor
Primește cugetarea mea
Mai mult nu pot, n-am timp, n-a, spor
Căldură fă-mi cu dorul Tău,
mă lumineze pacea Ta
Îmi iartă grijile și-mi fă
Cârtelile a înceta!
Tu cel ce oamenii hrăneai
În casă sau pe țărm mereu
Primește toată truda mea
O fac numai de dragul Tău!

(autor necunoscut)

Irina

miercuri, iunie 09, 2010

Ce au făcut sfinții în vreme de foamete



Din viața Sfintei Iuliana din Lazarevo

În acele vremuri a venit o mare foamete peste tot pământul Rusiei, încât mulţi dintre oameni ajungeau să mănânce carne stricată sau chiar carne de om şi mulţimi de oameni au pierit de foame. În casa fericitei Iuliana erau o mare lipsă de mâncare şi de cele necesare, căci grâul pe care-l semănase nici măcar nu ieşise din pământ, iar vitele şi caii ei muriseră. S-a rugat de copiii şi slujitorii ei să nu se atingă de nimic din cele ce aparţineau altora sau erau furate. Iar ea, având câteva vite, haine şi vase le-a vândut pe toate ca să cumpere mâncare, i-a hrănit pe slujitori şi a dat şi milostenie din belşug celor care cereau, căci în sărăcia ei ea nu a renunţat la obişnuita milostenie şi nici măcar un singur cerşetor nu pleca de la casa ei cu mâna goală. Când a ajuns la sărăcie lucie, încât nu mai avea nici măcar un bob de grâu în toată casa, ea nu s-a îngrijorat, ci şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu.
În acea vreme s-a mutat într-un alt sat, Vocinevo, din regiunea Nijni-Novgorod, unde cea mai apropiată biserică era la două verste depărtare. Slăbită din cauza vârstei şi a sărăciei, nu mai mergea la biserică, ci se ruga Domnului acasă, dar era foarte îndurerată din această cauză. Dar aducându-şi aminte de Sfântul Corneliu , care nu a fost vătămat fiindcă se ruga acasă, de Iov care stătea pe grămada de gunoi şi L-a văzut pe Dumnezeu, de cei trei tineri din cuptor, de Daniel din groapă, de Iona din chit, de Ieremia care se ruga lui Dumnezeu din groapă, din aceste pilde fericita Iuliana a căpătat mângâiere. Dar, când lipsa din casa ei a devenit mult mai mare, i-a adunat pe toţi slujitorii şi le-a zis: „Vedeţi şi voi că mai e puţin şi foametea ne va doborî; dacă vreunul dintre voi vrea să rabde cu mine, foarte bine, dar dacă cineva nu vrea, poate pleca liber, ca să nu moară de foame pentru mine”. Cei mai ataşaţi au făgăduit să rabde cu ea, dar alţii au plecat. Le-a dat drumul să plece binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, fără să arate nici cea mai mică urmă de mânie. Apoi le-a spus celor rămaşi să adune o plantă numită talpa-gâştii şi coaja unui anume fel de plop; din acestea le-a spus să facă pâini din care ea, copiii şi slujitorii s-au hrănit. Prin rugăciunile ei, pâinea era dulce şi nimeni din casa ei nu s-a îmbolnăvit din cauza foamei.
Cu această pâine ea hrănea săracii şi nu lăsa pe nici un cerşetor să plece din casa ei fără să-l hrănească, căci în acea vreme erau nenumăraţi cerşetori. Vecinii îi întrebau: „De ce vă duceţi la casa Iulianei, căci ea însăşi moare de foame?”, dar cerşetorii le spuneau că au mers prin multe sate unde au primit pâine bună, dar nicăieri n-au mâncat o pâine atât de dulce ca a acestei văduve – căci mulţi nu ştiau cine era ea. Vecinii ei, care oricum aveau destulă pâine, au trimis la casa ei să ceară nişte pâine, pe care după ce au gustat-o au mărturisit şi ei că este foarte dulce. Uimiţi fiind, ziceau între ei: „Slujitorii ei sunt foarte pricepuţi la coacerea pâinii”, căci nu înţeleseseră că pâinea ei era dulce datorită rugăciunii. Ar fi putut să-L roage pe Dumnezeu să nu-i lase casa să sărăcească, dar nu s-a opus voii lui Dumnezeu, ci a îndurat cu răbdare şi mulţumire, căci ştia că prin răbdare aflăm Împărăţia cerurilor. A răbdat astfel în sărăcie vreme de doi ani fără să se mâhnească sau să se tulbure; nici nu s-a văitat, nici a păcătuit cu cuvântul şi nici n-a luat numele Domnului în deşert. Dar nici nu a cedat sărăciei, ci era mai veselă decât în anii din urmă.