Se afișează postările cu eticheta căsătorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta căsătorie. Afișați toate postările

joi, aprilie 21, 2011

Dupa 11 ani...


Intamplator, sau poate ca nu, am gasit astazi postarea aceasta - am simtit fiecare cuvant...si am tradus-o, ca s-o pot citi mai des :))


”Am fost dezamagita.

Casatorie.Copii. Credeam ca viata e usoara.

Cel putin asa parea, cand ma uitam la filme, sau citeam romane.Ei, ghici ce?

  • Cand ma trezesc dimineata nu arat ca si cum as fi gata sa ies pe usa.
  • Si nici el.
  • Uneori tip la copii
  • Nu seman intotdeauna cu femeia din Pilde 31

Nimeni nu mi-a spus vreodata ca dragostea e ceva ce aleg sa fac.


Cand viata devine grea, stresul e maxim, copiii nu asculta si, ca sa fiu sincera, cand casnicia noastra trece prin perioade de raceala, as vrea cateodata  sa abandonez totul pur si simplu.

Dar mi-am dat seama ca acesta dorinta de a capitula este exact ceea ce vrea cel rau sa fac.El vrea ca eu sa renunt- sa nu ma mai stradui cu casatoria mea, cu viata mea, cu mine.

Si nu vorbesc despre a lupta...ci vorbesc despre a cultiva.O MARE DIFERENTA.

Este greu sa alegi sa ramai atunci cand totul in tine striga sa fugi fara sa te mai uiti in urma.

E greu sa depasesti frustrarile cand comunicarea lancezeste, sa te imbarbatezi si sa alegi calea mai dificila.Chiar daca asta inseamna doar sa spui tu prima- imi pare rau.

Dar stii ce?Poti s-o faci.
Toate putem.
Ne putem cultiva relatiile- casatoria, relatiile cu copiii nostri, prieteniile sau relatiile cu colegii. Si o putem face bine.

Fiindca vrem sa fim ca El.

Iar El este cel care cultiva (dezvolta, hraneste) totul.


In fiecare zi El se intoarce spre noi  chiar si atunci  cand nu-L bagam in seama, sau cand Il respingem.

El e intodeauna acolo.

Pentru noi .
Ca noi sa putem. ”

Va urez o zi frumoasa in continuare!

Irina

duminică, noiembrie 28, 2010

Putem privi pe soțul sau pe soția noastră ca pe un dar?



Putem privi și pe soțul sau pe soția noastră tot ca pe un dar? E drept că acest dar, cu timpul, se cam învechește așa, cam dispare bucuria de la început. Mai ales nevestele își amintesc de acele începuturi, pe care le invocă la infinit. Cum am putea să reactualizăm această stare de început, de paradis inițial?


Autor: Maica Siluana
 
Maica Siluana: Eu cred că cine obosește, cine se plictisește de dar, nici măcar nu l-a scos din „cutia“ în care l-a primit! Cred că nu l-a scos din ambalaj! Dacă primești un cadou, oricât ar fi de frumos ambalajul, și-l ții acolo, să zicem că e o carte, frumos ambalată, și dac-o tot admiri, „ce frumos, ce frumos…“, sigur că într-o zi te vei plictisi! Atunci poți s-o scoți din ambalaj și poți să te uiți la copertă: „Ce frumos!“, o pui în bibliotecă și te uiți o zi, două, trei… ce copertă frumoasă are! Și iarăși te plictisești. De ce? Pentru că privești doar ceea ce se vede. Or, darul lui Dumnezeu – și ce nu este darul lui Dumnezeu? – are și un conținut care nu se vede. Lucrurile apar așa cum apar, dar dincolo de aparența lor este ceea ce se ascunde în această aparență și așteaptă să se dezvăluie. Nu? Pâinea, are o aparență. Noi o simțim cu simțurile noastre. O simțim că este proaspătă, cu mâna, o pipăim, o mirosim cu nasul, o gustăm, dar dincolo de aparența ei, de felul în care apare simțurilor noastre, ea este hrană, ea este ceea ce ne dă viață. Ai văzut vreun om care să zică: „M-am plictisit să mănânc pâine la fiecare masă!“? Nu, toată lumea zice: „Da“ pâine n-avem?“. Pâinea noastră cea de toate zilele… Ne putem sătura de ea , pe moment, dar nu ne plictisim. Și mai mult, mergând mai departe, când ducem această pâine la Sfântul Altar, când, prin Taina Euharistiei, se transformă în Trupul Mântuitorului, deja devine ceva de care niciodată nu ne săturăm, de care niciodată nu ne plictisim, pentru că devine chiar întâlnire nemijlocită cu Dumnezeu, schimb de viață cu El: eu Îi dau viața mea, El îmi dă Viața Lui...

Așa și bărbatul și femeia, dacă sunt pentru noi niște corpuri din lumea aceasta, dacă le privim ca pe niște corpuri, atunci sigur că ne plictisim. Ne gândim câte kilograme are, câți metri, câți centimetri, găsim unul mai greu sau mai ușor, după cum ne e gustul… Dar omul nu este doar un corp printre alte corpuri ale lumii acesteia. Omul este un trup însuflețit, este suflet întrupat. Și sufletul omului este tainic, este inepuizabil. E o Taină. Noi nu mai știm însă să privim dincolo de aparențe, dincolo de trup. Și acest fel de a privi ne împiedică să vedem darul lui Dumnezeu. Aici aș vrea să fim atenți: când Dumnezeu l-a făcut pe Adam i-a dăruit viață. Așadar, primul dar primit de Adam, de bărbat, este darul vieții. Apoi, a văzut Dumnezeu că nu este bine să fie omul singur și a făcut-o pe femeie. Și a zis: „Adame, iată  femeia ta!“. N-a avut de unde să aleagă, el, sărmanul… dar pentru el a fost un dar desăvârșit. Nu avea nevoie să caute altceva. Era desăvârșit de frumoasă! Chiar dacă ar fi fost o sută, tot pe ea o alegea, pentru că era frumoasă. Era frumoasă și era dar. Femeia este un dar făcut bărbatului, ea a fost de la început dăruită bărbatului. Așa a făcut Dumnezeu lumea. E nevoie să avem grijă de această realitate. Bărbatul, de nu-și va privi femeia, soția, ca pe un dar al lui Dumnezeu, nu va vedea nimic, nu va vedea pe nimeni dincolo de ce vede toată lumea. Cred că primul care se plictisește în cuplu e bărbatul, pentru că mai ales el nu-L mai vede pe Dumnezeu în darul acela, nu mai vede Dăruitorul, ci privește doar învelișul. Este lucrul cel mai dureros pentru o femeie. O femeie vrea să fie iubită pentru ea însăși, ca persoană și nu ca ambalaj. Desigur, și bărbatul dorește același lucru.

Să recapitulăm: bărbatul este omul, primul om căruia Dumnezeu i-a dăruit viață și ajutor pe măsură pe cineva, ca să nu fie singur; o altă persoană, ca el. Așadar, noi, femeile, suntem daruri făcute bărbaților, indiferent dacă suntem căsătorite sau nu. Suntem un dar pentru toți bărbații. Pentru băieții noștri suntem mame, suntem dar ce nu poate lipsi, pentru tații noștri suntem un dar special, pentru că ne deosebim de băieți, nu? Da, noi avem ceva special care trimite gândul la Dumnezeu: iată ce a făcut Dumnezeu ca să nu fie omul singur.
Prin cădere însă, lucrurile au căzut din rostul lor cel rânduit prin Facere de Dumnezeu și femeia a devenit din dar, roabă, supusă bărbatului. După neascultare Dumnezeu îi spune femeii: „Pentru că n-ai ascultat, vei fi atrasă de bărbatul tău și supusă lui!“. Și au urmat veacuri de robie, durere, revoltă … Dar, „la plinirea vremii!“, o fecioară din Nazaret, care „nu știa de bărbat“, redevine femeie, femeia-fecioară, femeia de la începutul vremii, noua Evă, cum o numim noi în Biserică. Când a rostit cuvântul: „Iată roaba Domnului“, femeia a încetat să mai fie roaba bărbatului. Femeia creștină, femeia care se botează, devine roaba lui Dumnezeu. Și devine din nou liberă și dar pentru bărbatul ei și nu supusă, nu roaba bărbatului.

Dar, atenție, această condiție de creștin noi trebuie să ne-o dobândim. Omul nu crește cum crește capra, nu? Dacă a făcut capra un ied, devine sigur capră. Nu! Omul nu se face cum se fac iezii. Este un om nou, o făptură nouă care contribuie la devenirea sa. Se face pe sine împreună cu ceilalți și cu harul lui Dumnezeu. Numai eu pot să mă fac creștin, nimeni nu mă poate face în locul meu. Cei care L-au primit pe Fiul Lui Dumnezeu făcut om, au primit puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu. Eu am primit harul prin Sfântul Botez, eu am harul care vine prin Sfintele Taine – eu singură mă fac creștin, eu singură folosesc acest har. Altfel, voi semăna cu un om care are o casă cu zece camere și el stă într-o cămăruță din grajd, ca să nu facă mizerie în casa cea mare… Voi semăna cu un om care are mulți bani în bancă, dar va prefera să rabde de foame, decât să cheltuiască bani… Așa suntem noi, oamenii, nu folosim darul lui Dumnezeu. Și nici nu mai știm cum. Când eram mică am citit o carte cu un prinț care și-a schimbat hainele cu un cerșetor care-i semăna și a ajuns în stradă, iar cerșetorul a rămas în palat și a fost privit de toți ca prințul care-și pierduse mințile… Și, acest cerșetor, spărgea nuci cu sceptrul regesc pe care toți îl căutau cu disperare. Acel obiect, simbol al puterii absolute, devenise obiect de spart nuci… Cam așa suntem și noi, creștinii. Avem atâta putere de la Dumnezeu, încât putem muta munții din loc! Cu ea putem să descoperim că bărbatul e mereu nou, că soția mea e mereu alta. Dar pentru asta, realitatea trebuie privită cu ochi duhovnicești și privire plină de har. Altfel suntem orbi, nu mai vedem; vedem ce credem că am văzut și ieri…


Răspunsuri oferite de Maica Siluana Vlad în cadrul emisiunilor "Trepte spre cer", realizate de Ramona Bădescu la 3TV Craiova în anul 2006

marți, aprilie 13, 2010

Căsătoria- o cruce ce înflorește cu flori





Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină.
O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.
Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.
Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. N’ai suferit? Atunci n’ai iubit“, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei.Căsnicia“, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă“. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.
Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a-ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.
Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite (cf. Rom. 8:26).

Din: Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul, Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia, Grecia, 2005, pp. 111-125).
Traducere: Radu Hagiu
sursa: Razboi întru cuvânt



marți, aprilie 21, 2009

...



"O casatorie fericita este tot ceea ce viata poate oferi mai bun. Caci este cladita caramida cu caramida, an dupa an, si cimentata atat cu momente de tandrete, cat si cu clipe mai aspre."




(Jilly Coper, n.1937)

vineri, aprilie 17, 2009

Sperante



Femeile se casatoresc cu speranta ca isi vor schimba barbatii, iar barbatii se casatoresc cu speranta ca sotiile lor nu se vor schimba niciodata :)) ...

duminică, iunie 15, 2008

"Daca esti cu Dumnezeu, iti duci crucea cu bucurie"




Nu stiu cine este autoarea acestui interviu, dar l-am preluat de pe net fiindca am gasit multe invataturi de folos :






"Există anumite calităţi care o fac atrăgătoare pe femeie în toate timpurile – dragostea, blândeţea, sinceritatea. Femeia creştină este fermecătoare la toate etapele vârstei. De aceasta ne-am convins, discutând cu preoteasa Lidia, soţia părintelui Anatol Moraru de la Biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Chişinău. La 47 de ani este foarte tânără, are un farmec deosebit, întrunind inocenţa copilărească cu feminitatea, graţia şi demnitatea. Pentru cei din jur preoteasa Lidia constituie un exemplu de femeie mironosiţă a timpurilor noastre. Anume la iniţiativa ei la biserică a fost deschis un atelier de croitorie, unde se fac veşminte preoţeşti, se coace pâine pentru şcoli-internat. De fapt parohia bisericii “Constantin şi Elena” seamănă a fi o mică mănăstire, unde vezi trebăluind mulţi tineri cu nişte feţe luminoase. Chipurile lor îţi dau de înţeles că aici există o atmosferă duhovnicească. Cunoscându-l pe părintele Anatolie Moraru şi preoteasa Lidia, îţi dai seama că anume ei sunt cei care reuşesc să o creeze. De fapt, din discuţii aflu că acesta ar fi un gând care-i frământă pe ambii - să creeze o mică mănăstire în inima Chişinăului. Fiind de naţionalitate ciuvaşă, matuşca Lidia, cum o numesc cu afecţiune cei de la biserică, a învăţat în scurt timp limba româna, astfel că am putut discuta fără dificultate. Desigur, am ţinut să aflăm ce înseamnă p-u D-ei a fi preoteasă, dar ne-au interesat şi alte detalii, pe care le veţi afla din interviul ce urmează…

Cor. Matuşcă Lidia, v-aţi dorit din fragedă tinereţe să deveniţi preoteasă?

P.L. De fapt din copilărie am avut in inimă dorinţa sa devin călugăriţă. Dar duhovnicul meu, părintele cu binecuvântarea căruia trăiesc, nu m-a binecuvântat la mănăstire.

Cor. Cum aţi făcut cunoştinţă cu părintele Anatolie?

P.L. Eu trăiam în oraşul Serghiev-Posad, fostul Zagorsk şi învăţam la şcoala de medicină. Veneam la mănăstire, acolo unde învăţa el, la rugăciune. Ne-am întâlnit întâmplător pe teritoriul mănăstirii. De fapt nimic nu e întâmplător, aşa a fost voia Domnului. Dar în tinereţe ştiţi cum e – desigur că au fost şi gânduri diferite. Eu deodată m-am dus la duhovnicul meu şi l-am întrebat: părinte, se poate să mă întâlnesc cu un băiat din Academie? Părintele meu a stat, s-a gândit mult timp, probabil se ruga, apoi mi-a răspuns: “Da, te binecuvântez, numai că în post nu se poate. Dar să ştii, Lidia, acesta va fi soţul tău”. Nici n-am crezut. Ei, ziceam, părintele glumeşte. Dar peste doi ani noi ne-am cununat şi într-adevăr a fost părintele meu văzător cu duhul şi Dumnezeu i-a descoperit lui că Anatolie va fi soţul meu.

Cor. Este important să faci ceva cu binecuvântarea duhovnicului?

P.L. Da, e foarte important când avem de rezolvat probleme importante în viaţă: când vrei să te căsătoreşti, sau vrei să-ţi găseşti de lucru după dorinţa ta, e bine să te sfătui cu un duhovnic experimentat. Când vine creştinul cu o asemenea întrebare şi crede că Dumnezeu va lămuri prin preot această problemă – aşa o să fie. În viaţă este uşor să trăieşti aşa, cu îndrumarea unui duhovnic. Şi îţi duci crucea cu bucurie.

Cor. Care sunt ocupaţiile Dvs. de zi cu zi?

P.L. Acum în parohia noastră “Sf. împăraţi Constantin şi Elena” mă ocup cu croitoria. Avem pe lângă biserică un mic atelier de croitorie, deschis de 5 ani de zile. Dintre fetele care lucrează aici, unele au învăţat la Zagorsk. Coasem caftane, reiese, mitre, veşminte pentru preoţi şi călugări.

Cor. Mai există în Chişinău asemenea ateliere?

P.L. N-am auzit să fie.

Cor. Ideea înfiinţării atelierului a fost a Dumneavoastră sau părintele v-a sugerat-o?

P.L. Ideea a fost a mea. Eu aşa mă gândeam - Maica Domnului a cusut în viaţa ei haine pentru apostoli, pentru Fiul său iubit. Eu m-am gândit: oare eu n-am să pot aşa să aduc un folos bisericii? Nu aveam idee de croitorie, dar m-am rugat Maicii Domnului şi ea mi-a ajutat, astfel că am găsit oamenii care să mă înveţe. Şi ne-am dus cu părintele Anatolie la Vlădica, el ne-a binecuvântat şi lucrul merge, slava Domnului. Avem o fată Natalia care brodează foarte frumos cu fir, cu pietre scumpe. Probabil nu este altcineva în Moldova, care să-i facă concurenţă. Frumoase lucruri face. Dacă cineva ar vrea să vină la noi să înveţe, noi o să-i primim cu plăcere.

Cor. Am auzit că aveţi şi o brutărie, unde coaceţi pâine pentru copiii de la internate, bătrânii de la aziluri. De multe ori faceţi asemenea acţiuni de caritate?

P.L. Cu ajutorul Domnului, îndată cum am deschis atelierul de croitorie, noi ne-am gândit să facem binefacere. Atunci şi Domnul ne va ajuta pe noi. Ştiţi, când facem mai întâi pomană şi Dumnezeu ne ajută mai mult. De aceea am cusut gratis caftane pentru maici de la unele mănăstiri. Când vin studenţi de la teologie, călugări, noi le reducem din preţ.

Cor. Sunt cazuri când creştinii preferă să se adreseze mai degrabă la Dumneavoastră cu problemele ce-i frământă?

P.L. Uneori se întâmplă că femeile vin să se sfătuie mai întâi cu mine. Eu le spun ce ştiu, sau vin şi-l întreb pe părinte.

Cor. Matuşcă Lidia, cum ar trebui să fie o femeie creştină? Care este chipul ei ideal?

P.L. Cred că idealul femeilor creştine sunt femeile mironosiţe. Ele s-au proslăvit pentru dragoste şi credinţă faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi noi le putem urma exemplul, fiind un izvor de dragoste în familie, în Biserică. Când vom avea credinţă şi dragoste, atunci va fi pace în familie şi familia aceasta va fi binecuvântată de la Dumnezeu. Deşi femeile se numesc partea cea slabă, ele au mai multă răbdare. Să ne amintim că anume femeile, pentru credinţa lor, s-au învrednicit să-l vadă pe Mântuitor după înviere. Ucenicii au fugit, iar femeile au rămas până la urmă. Şi cu răbdarea putem depăşi toate durerile noastre, necazurile, nevoile. Nu este chiar uşor să dai o educaţie creştină copiilor, în zilele de azi. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, prin credinţa şi dragoste femeia creştină lucrează pentru mântuirea copiilor săi. Dacă ea va avea credinţă, Dumnezeu văzând jertfa ei o va răsplăti prin binecuvântarea copiilor şi a familiei.

Cor. Ce calităţi apreciaţi Dvs. la părintele Anatolie?

P.L. (Zâmbeşte) Părintele meu,… eu pe dânsul îl iubesc şi îl stimez mult pentru credinţa lui. Pe care el a luat-o de la părinţii lui probabil. Iubeşte slujbele şi este foarte milostiv.

Cor. Nu-l cicăliţi câteodată pentru aceasta?

P.L. Da, ştiţi, câteodată chiar aşa şi se întâmplă – prea mult dă. Dă şi dă. Nici un creştin, nici un om care se adresează nu rămâne fără un mic ajutor de la părintele Anatolie. Eu îi zic: părinte, chiar atâta nu se poate … Iar el îmi răspunde – eu sunt păcătos şi când fac milostenie, Dumnezeu îmi iartă păcatele…

Cor. Cum trebuie educaţi copiii într-o familie de preot?

P.L. În primul rând, în dragoste faţă de Dumnezeu. Pe noi cu părintele Dumnezeu nu ne-a binecuvântat să avem copii. Noi am vrut, mai ales când eram tineri. Dar cred că aşa a fost voia lui Dumnezeu, în schimb avem mulţi fii duhovniceşti. La biserica noastră avem foarte multe fete şi băieţi, care ne sunt ca nişte copii. Împreună lucrăm, împreună suntem la slujbă, discutăm. De acum dacă nu avem copii, trăim pentru oameni, pentru creştinii care vin la noi la biserică.

Cor. Cum credeţi, care este secretul înţelegerii între soţi, în familie?

P.L. Eu socot aşa: o familie unită va fi acolo unde atât soţul cât şi soţia îndeplinesc poruncile lui Hristos. Dacă amândoi vor îndeplini poruncile, dar Dumnezeu ne îndeamnă să ne iubim şi să ne jertfim unul pentru altul, atunci noi vom trăi ca un trup. Pentru aceea şi ne-am cununat, ca să fim un trup, aşa cum spune şi apostolul Pavel. Cred, principalul e dragostea şi încrederea unul faţă de altul.

Cor. Aţi avut pe cineva care să vă fie un exemplu în viaţă?

P.L. Eu mă rog într-una pentru nana mea. Ea reprezintă pentru mine un exemplu al femeii-mironosiţe. Anume de ea a fost inspirată dorinţa mea din copilărie de a fi călugăriţă. Socot că asemenea femei ca ea sunt puţine.

Cor. Matuşcă Lidia, ce răsplată o aşteaptă pe o femeie creştină pentru răbdarea şi jertfele pe care le aduce?

P.L. Răsplată mare Dumnezeu ne-a dat. “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”. Noi nu ştim care este plata. Dar fiecare om, când trăieşte pe pământ, dacă face bine, de acum simte bucurie. Atunci când moare, cu aceeaşi bucurie trece acolo, în rai. Bucuria aceasta nu poate fi spusă cu limba. Sufletul o simte şi se bucură în Domnul. Răsplata e pricinuită de faptele noastre. Facem bine - o să ajungem bine, facem rău, o să ajungem rău.

Cor. Căror femei sfinte vă rugaţi mai mult Dumneavoastră?

P.L. Ele toate sunt un exemplu pentru noi şi nişte mijlocitoare faţă de Dumnezeu. Totuşi mai des poate mă rog sfintei Maria Magdalena, care prima s-a învrednicit să spună Împăratului Tiberiu din Italia: “Hristos a înviat”. Deoarece ea prima s-a învrednicit să vadă Învierea Domnului. Ea propovăduia şi Îi slujea Lui cu averea sa, alături de alte femei – Maria lui Cleopa, Susana, Marta şi Maria. Dar pentru mine, ştiţi, este un exemplu viaţa sfintei Anastasia (uzoreşiteliniţa). Ea a vieţuit în timpul când creştinii erau prigoniţi şi umbla prin temniţe, îngrijea de bolnavi, îi hrănea. Mă impresionează acest exemplu de râvnă pentru Dumnezeu.

Cor. Nu vă este greu să duceţi un mod de viaţă plin de interdicţii, care pentru o femeie obişnuită pare de nesuportat – să nu vă fardaţi, să nu dansaţi etc. (Apropo, ca să fac o remarcă, preoteasa Lidia nici n-ar avea nevoie de fard ca să-şi accentueze frumuseţea naturală).

P.L. De multe ori mi se punea această întrebare – cum puteţi aşa, matuşca? Îmbrăcată în haine lungi, capul acoperit mereu. Într-adevăr, ca să fii preoteasă - numai după preot la biserică trebuie să mergi. La biserică rugăciune, acasă rugăciune. În ospeţie dacă te duci, totul trebuie să fie cuviincios, fără muzică. Nunţile de asemenea. Şi noi am făcut nunta fără muzică. Dar eu le răspund – de atâta pot, că sunt chemată de la Dumnezeu. Pentru mine aşa e uşor. Eu mă bucur. Ştiu că Maica Domnului n-a fost vopsită, purta îmbrăcăminte modestă. De aceea vreau să-i urmez exemplul. Şi nu o fac din frică sau fiind impusă de cineva, ci din dragoste.

Cor. Matuşcă Lidia, sunteţi ciuvaşă de naţionalitate, nu duceţi dorul baştinei?

P.L. Sigur că mi-i dor de rude, dar noi cu părintele ne ducem o dată în an, îmi văd părinţii, fraţii. Dar în Moldova îmi place foarte mult. Şi limba română am învăţat-o în doi ani, în biserică citesc româneşte. Chiar aş vrea să mor aici (zâmbeşte).

Cor. Vă mulţumesc pentru interviu!

P.L. Vă mulţumesc de asemenea şi mă iertaţi pentru greşeli. Să fiţi sănătoasă!

Îmi iau rămas bun de la preoteasa Lidia şi părintele Anatolie cu senzaţia că i-aş cunoaşte de mult timp. Despre părintele Anatolie mai auzisem că e de o rară blândeţe şi puritate sufletească. Acum îmi câştigă simpatia mai ales pentru umorul lui inocent. Îmi spune că multe fiice duhovniceşti, care s-au călugărit şi se află la mănăstiri din Rusia se vor întoarce, dacă părintele deschide mănăstire. Mă invitat şi pe mine. Îi zic în glumă că o să mă gândesc. După ce ies pe poarta bisericii “Constantin şi Elena”, am impresia că am părăsit un loc foarte luminos, paşnic. Cu regret, trebuie să mă întorc înapoi în oraş… "




Irina